Preasfințitul Episcop Ioan Casian:

Crucea ca pom al vieții - sensul ei în mijlocul Postului Mare și slujirea preoțească

Sfânta Liturghie în Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, numită și Duminica Sfintei Cruci, a fost săvârșită la Catedrala Episcopală Sf. M.Mc. Gheorghe și Sf. Epictet și Astion din St. Hubert, Quebéc de către Preasfințitul Părinte Ioan Casian înconjurat de un sobor de preoți și diaconi din care au făcut parte: Pr. Mircea Panciuk – protopop emerit, Protos. Maxim Morariu - eclesiarh, Pr. Constantin Lupașcu, Pr. Adrian Manea, Diac. Valentin Boțu și Diac. Marius Constantin Popa.

În cadrul Sfintei Liturghii, Diac. Marius Constantin Popa a fost hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale, primind chemarea de a împlini deplin lucrarea sfințitoare a Bisericii.

În cuvântul de învățătură rostit la finalul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a punctat câteva dintre aspectele importante ale perioadei liturgice în care ne aflăm.

Duminicile Postului – popasuri duhovnicești

Ierarhul a subliniat de la început că duminicile din Postul Mare sunt „popasuri duhovnicești”, etape ale unui pelerinaj interior care ne structurează viața duhovnicească:

„Fiecare duminică a Postului este un popas duhovnicesc. Este un drum, un pelerinaj pe care îl parcurgem și care ne pune înainte repere, aceste duminici care ne îndreaptă gândirea, trăirea, specificul a ceea ce facem în Biserică și ne ajută să aprofundăm experiența noastră spirituală prin evenimentul pe care îl trăim. În această succesiune – Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci – credinciosul este chemat să intre tot mai adânc în taina vieții lui Hristos și a Bisericii.”

Crucea – pomul cunoștinței și pomul vieții

Vorbind despre semnificația teologică a zilei, Episcopul Canadei a arătat că Biserica vede Crucea ca pe pomul cunoștinței binelui și răului, dar și ca pe pomul vieții din mijlocul Raiului. Crucea pe care Hristos a fost răstignit și pe care a murit ca om devine pentru noi poarta către Împărăția Cerurilor:

„Crucea pe care a fost răstignit Hristos – a murit ca om, dar a înviat a treia zi – este semnul prin care putem avea acces, în măsura în care intrăm în această experiență a Mântuitorului în mod personal, la Împărăția Cerurilor.

Nimic nu se poate face fără Cruce… Nu putem să vedem Învierea Lui Hristos fără a trece prin Crucea Lui.”

Darul Învierii, al răscumpărării și al iertării păcatelor nu vine din efortul nostru moral, ci din lucrarea lui Hristos:

„Ni s-a dăruit nouă darul acesta al Învierii, darul răscumpărării, darul iertării păcatelor; el ni s-a dat prin puterea lui Hristos, nu prin puterea noastră personală. Noi urmăm exemplul Lui Hristos, dar Cel care săvârșește întreaga lucrare în noi este Hristos Însuși.”

Lucrarea preotului – chemare, nu inițiativă personală

Predica a fost legată în chip firesc de momentul hirotoniei noului preot al Catedralei. Pornind de la Epistola către Evrei, ierarhul a explicat natura chemării sacerdotale:

„Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. Slujitorul lui Dumnezeu este luat dintre noi toți, dintre cei care simt vocația aceasta, se pregătesc pentru ea, iar Biserica recunoaște lucrul acesta și încredințează în Hristos darul preoției.”

Chemarea la slujire nu este rezultatul unei auto‑proclamări: „Nimeni nu vine să-și ia singur cinstea aceasta. Nimeni nu se ridică la cinstea de arhiereu, preot sau diacon prin sine însuși. Poți să fii un bun predicator, poți să vorbești frumos despre Dumnezeu, dar lucrarea sfințitoare a Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine nu poate fi săvârșită decât în momentul în care Hristos ți-o încredințează în Biserică, prin harul hirotoniei. Această rânduială este continuarea directă a practicii și vieții Bisericii apostolice.

Dacă veți parcurge Noul Testament, veți vedea că aceasta este practica Bisericii de la început, a Bisericii primare. Noi, ca slujitori sau ca Biserică Ortodoxă, nu facem altceva decât să trăim aceeași viață pe care Biserica Sfinților Apostoli a trăit-o. De aceea Biserica nu poate ceda la cererile lumești de a „se adapta” până la schimbarea dogmelor și a rânduielilor esențiale.

Nu există o cedare din punct de vedere dogmatic și al practicilor care sunt esențiale pentru credința noastră. Nu ne mai putem numi Biserică dacă ne îndepărtăm de ceea ce Apostolii au făcut, pentru că nu mai reprezentăm ceea ce ei au primit de la Hristos, au învățat și au transmis mai departe.”

Contemporani cu Apostolii prin Duhul Sfânt

Ierarhul a subliniat că Biserica nu este doar o instituție istorică, ci este și spațiul în care Duhul Sfânt face prezentă aceeași experiență trăită de Apostoli:

„Biserica nu este doar o instituție istorică, nu reprezintă doar un eveniment întâmplat acum două mii de ani. Duhul Sfânt face prezentă Biserica de atunci astăzi. Acest lucru ne face contemporani cu Apostolii: ca persoane trăim atâția  ani diferență, dar ca trăire în Biserică suntem contemporani cu ei, pentru că și ei și noi trăim aceeași experiență în Duhul Sfânt.”

Chemarea primită de noul preot este, în acest context, o continuare a aceleiași misiuni:

„Chemarea pe care preotul o primește este o chemare a lui Hristos, care îl invită la o misiune și la o responsabilitate: de a prelua pe umerii săi vestirea Evangheliei, împărtășirea credincioșilor din Trupul și Sângele Lui spre viața veșnică și împlinirea întregii lucrări sfințitoare a Bisericii, în numele Lui, a Fiului lui Dumnezeu. Odată hirotoniți săvârșim lucrarea lui Hristos prin puterea harului pe care ni-l dăruiește dar nu-L putem înlocui în lucrarea Lui unică.”

„Cine voiește să vină după Mine…” – triplă condiție a uceniciei

Comentând Evanghelia zilei, de la Marcu („Oricine voiește să vină după Mine…”), ierarhul a arătat că urmarea lui Hristos este o asumare liberă, dar foarte concretă:

„Urmarea lui Hristos este o asumare liberă: cine vrea să vină după Mine. Dacă vrea, sunt trei condiții:

„Să se lepede de sine” – nu este vorba de anularea persoanei, ci de renunțarea la patimi și obiceiuri neconforme cu viața în Hristos. Nu poți să te desființezi pe tine însuți, pentru că suntem toți creația lui Dumnezeu. Lepădarea de sine înseamnă a elimina, progresiv, prin asceză și prin primirea harului, patimile și obiceiurile care nu sunt specifice vieții sfinte în Hristos.

„Să-și ia crucea” – adică să urmeze calea pe care a urmat-o Hristos, deși El era fără de păcat: Hristos a urmat calea Crucii fără de păcat; Crucea nu era o răsplată pentru păcatele Lui, ci a asumat-o în numele nostru, pentru ca noi să ne mântuim. Să-ți iei crucea înseamnă să urmezi calea lui Hristos, care nu este o cale simplă.

Viața creștină nu e neapărat comodă: dacă un om fără de păcat cu este Hristos a întâmpinat atâtea împotriviri, să ne imaginăm câte împotriviri vom avea noi, care mai avem în plus și păcatele. Viața creștină nu este întotdeauna cea mai simplă și mai ușoară.

„Să-Mi urmeze Mie” - aceasta presupune un drum de o viață. Calea pe care ne cere Hristos este să-I urmăm exemplul, pentru că aceasta este ascultarea față de voia lui Dumnezeu Tatăl, Care I-a încredințat lui Hristos misiunea. Dacă Îl urmăm pe Hristos, urmăm voința lui Dumnezeu Tatăl și urmăm lucrarea lui Dumnezeu.”

Adevărul care deranjează și libertatea credinței

Episcopul Canadei a arătat că urmarea lui Hristos înseamnă asumarea adevărului, chiar cu prețul confruntării cu lumea: „O viață mărturisitoare este o viață care se trăiește în adevăr. Și știm bine că adevărul nu întotdeauna este ușor acceptat. De multe ori deranjează. Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața. Adevărul pe care îl trăim în viața noastră înseamnă prezența lui Dumnezeu în viața noastră și aceasta nu poate să nu-i deranjeze pe cei pe care adevărul îi mustră. Chiar dacă nu mai trăim persecuțiile brutale ale primelor veacuri, presiunile asupra credinței rămân. Astăzi există alte constrângeri – legale, culturale, sociale – care încearcă să împiedice manifestarea liberă a credinței. Dumnezeu nu ne garantează neapărat o viață mai ușoară, ci viața veșnică.”

A te îndepărta de lumină

În final, ierarhul a folosit imaginea luminii pentru a descrie îndepărtarea de Dumnezeu:

„Nu te poți îndepărta de slujirea lui Hristos și să spui că rămâi încă în Biserică.
E ca și cum te îndepărtezi de o sursă de lumină. Lumina rămâne în același loc; tu te îndepărtezi din ce în ce mai mult în întuneric. Nimic nu-ți face Dumnezeu; tu însuți te îndepărtezi de lumina Lui.”

Omul care trăiește în prezența lui Dumnezeu are conștiința liniștită; neliniștea apare când se rupe legătura cu Dumnezeu:

„Omul care trăiește viața în Dumnezeu nu are aceste frământări de conștiință, pentru că știe că Dumnezeu este prezent. În momentul în care începi să te îndepărtezi, atunci conștiința începe să te frământe, pentru că simte că nu mai există temelia pe care a fost făcut omul: credința, lucrarea lui Dumnezeu, harul Său.”

Crucea în mijlocul Postului – îndemn la mers înainte

Încheindu-și cuvântul, Episcopul Canadei a amintit că suntem la mijlocul Postului Mare și că Duminica Sfintei Cruci este așezată aici exact pentru a ne întări și a ne încuraja:

„Suntem, oarecum, aproape de jumătatea Postului. Duminica Sfintei Crucii este în mijlocul Postului Mare, cum pomul vieții era în mijlocul Raiului. Crucea lui Hristos este pomul cunoștinței binelui și răului, care ne propulsează mai departe în pelerinajul acesta către Săptămâna Mare, către Intrarea în Ierusalim, către Patimi, Răstignire, Moarte, Îngropare, și în cele din urmă spre bucuria nopții Învierii, în care exclamăm: Hristos a înviat!”

Postul Mare este un parcurs ascetic, duhovnicesc, de efort, de alăturare și de împreunare cu Dumnezeu, care ne poartă către Învierea Lui.”

În acest duh, credincioșii au fost îndemnați să continue urcușul postului, ținând privirea ațintită la Crucea lui Hristos, „pomul vieții” din mijlocul Bisericii și al fiecărei vieți creștine.

(consemnare Monahia Ana Bulgariu)