PASTORALĂ
LA PRAZNICUL NAȘTERII DOMNULUI, 2020
† IOAN CASIAN
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei
Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini,
pace și bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi, arhierească binecuvântare!
“Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi
și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl,
plin de har și de adevăr.”
(Ioan 1, 14)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Sărbătoarea Nașterii Domnului ne prilejuiește bucurie și binecuvântare prin ocazia pe care ne-o oferă de a trăi taina întâlnirii lui Dumnezeu Cuvântul ca Prunc născut în ieslea Betleemului. De fiecare dată creștinul așteaptă această sărbătoare pentru că ea îl întărește și îl susține în credința pe care o mărturisește. Citirile profetice pregătitoare, ritmul liturgic și dinamica ascetică și spirituală a postului creează o atmosferă specială pentru credinciosul creștin.
De ce Dumnezeu hotărăște întruparea Fiului Său și nu o altă cale de mântuire?
“Așadar, de ce cauți pricina venirii lui Hristos, întoarce-te la prima carte a Scripturilor – îndeamnă Sf. Chiril al Ierusalimului. (...) Toate creaturile sunt bune, dar nici una dintre ele nu este chipul lui Dumnezeu, ci numai omul. Soarele a fost creat numai prin poruncă; omul însă a fost plăsmuit cu mâinile lui Dumnezeu. ‘Să facem pe om după chipul Nostru și după asemănare’ (Facere 1, 26). (...) Dar pe această minune a creaturilor care se desfăta în paradis a scos-o de acolo invidia diavolească[1]. Se bucura dușmanul când a căzut cel pizmuit. Oare ai fi voit ca să se bucure vrăjmașul neîncetat?”[2] Sf. Chiril ne arată că deși creat bun, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca încununare a creației Lui, omul pierde starea paradisiacă datorită răutății și înșelăciunii diavolului. Omul se lasă ispitit și înșelat deși primise de la Dumnezeu porunca nemâncării din pomul cunoștinței binelui și răului.
Care sunt consecințele căderii?
“Rana omenirii era foarte mare – spune Sf. Chiril. De la picioare și până la cap nu era în ea parte sănătoasă[3]. Nu putea să se pună nici plasture, nici untdelemn, nici legături. Pentru aceasta profeții plângând și suferind ziceau: ‘Cine va da din Sion mântuirea?’ [4] Și iarăși: ‘Să fie mâna Ta peste bărbatul dreptei Tale și peste fiul omului pe care Ți l-ai întărit, și nu ne vom depărta de Tine’[5]. Și altul dintre profeți se ruga zicând: ‘Apleacă, Doamne, cerurile și pogoară-Te’[6]. Rănile omenirii sunt prea multe și prea mari pentru leacurile noastre. Pe profeții Tăi i-au omorât[7]și au sfărâmat altarele Tale. Ne este cu neputință să îndreptăm răul, avem nevoie de Tine ca să-l îndrepți. Domnul a ascultat de rugăciunea profeților. Tatăl n-a trecut cu vederea neamul nostru care pierea. A trimis din cer doctor pe Fiul Său, Domnul.”[8] Căderea omului din starea paradisiacă marchează adânc natura lui. Ea a produs un rău atât de profund încât omul nu-l putea vindeca prin sine însuși. Poporul ales prin prorocii săi în Vechiul Testament nu mai văd o altă posibilitate decât ajutorul lui Dumnezeu ca și cale mântuitoare de cel rău. Rugăciunea lor exprimă neputința și limita omului în această privință și nevoia ajutorului dumnezeiesc. Iar Cel pe care Dumnezeu Tatăl Îl trimite este chiar Fiul Său prin care a făcut toate. Hristos vine să vindece rana cea mai profundă care este moartea. Stricăciunea pătrunsă în natura omului punea în pericol împlinirea vocației lui de a crește după asemănarea lui Dumnezeu și a deveni fiu al lui Dumnezeu pentru că “El s-a făcut om pentru ca noi să putem deveni dumnezei[9]- spune Sf. Atanasie cel Mare.”[10] Dumnezeu dorea să-l readucă pe om la deplinătatea unirii celei dintâi cu El în viață și cunoaștere.
În ce fel Hristos a putut împlini această lucrare vindecătoare?
“Să ne străduim să înțelegem misterul - spune Sf. Vasile cel Mare. Motivul pentru care Dumnezeu este în trup este să omoare moartea care se ascunde acolo. Așa cum bolile sunt vindecate de medicamente asimilate de trup și precum întunericul dintr-o casă este risipit de venirea luminii, tot așa moartea, care a stăpânit natura umană, este eliminată de venirea lui Dumnezeu. (...) Dar când a apărut harul lui Dumnezeu Mântuitorul nostru și a răsărit Soarele dreptății, moartea a fost înghițită de biruință, neputând suporta prezența vieții adevărate. Cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu, cât de profundă este dragostea lui pentru noi!”[11] Principalul obstacol împotriva vindecării omului care era moartea este distrus prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Se redeschidea acum posibilitatea pentru om de a realiza asemănarea cu Dumnezeu în propria persoană. Dumnezeu se pogoară prin Fiul Său la creatura suferindă pentru a o vindeca nu temporar ci odată pentru totdeauna. Hristos prin natura Sa omenească restaurată devine plămada și medicamentul care va vindeca și va reface sănătatea și curăția firii tuturor oamenilor. El vindecă de boală și moarte firea omenească prin intermediul naturii luate prin întrupare din Fecioara Maria. Harul lui Dumnezeu biruie moartea, lumina Lui biruie întunericul iar sănătatea omului este restabilită în Hristos prin biruința asupra păcatului și morții. Toate acestea au fost făcute de Dumnezeu din marea Lui bunătate și dragoste.
“Domnul a luat din noi ceea ce este al nostru, ca să mântuiască omenirea. A luat ceea ce este al nostru, ca să dea mai mult har părții slăbănogite, ca omenirea cea păcătoasă să ajungă părtașă lui Dumnezeu. ‘Căci acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul’[12] – spune Sf. Chiril.”[13] Întruparea Domnului a restabilit, întărit și vindecat din interior firea omului. Dumnezeu o voia din nou să fie părtașă harului dumnezeiesc. Instrumentul păcatului, adică firea omenească, restaurată în persoana Mântuitorului Hristos prin moarte și înviere, devine medicamentul vieții veșnice.
Dumnezeu produce această întărire a firii noastre în două feluri prin întrupare: (1) la nivel de credință și de cunoaștere - prin vederea minunilor și slavei lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu[14]: “Cum am privit slava Lui? - se întreabă Amonius din Alexandria. Am contemplat-o prin steaua magilor, prin îngeri, prin păstori, prin Ana, Simeon, Gavriil, prin nașterea minunată a Fecioarei, prin glasul Tatălui care L-a mărturisit, prin Duhul coborând asupra Lui și multe alte semne dumnezeiești și vindecări.”[15] Minunile săvârșite de Mântuitorului Iisus Hristos au constituit tot atâtea momente în care credința și nădejdea oamenilor a fost întărită; (2) la nivelul vieții celei noi, îndumnezeite - prin hrana veșniciei, adică Sfânta Împărtășanie, prezentă în Sfânta Liturghie: “Ceea ce puteți vedea aici, iubiților, pe masa Domnului, este pâinea și vinul; dar această pâine și vin, când i se aplică cuvântul, devin Trupul și Sângele Cuvântului – spune Fer. Augustin.”[16] Trupul și Sângele umanității înviate și transfigurate a lui Hristos au devenit prin împărtășire plămada reînnoirii vieții omului.
Prin întrupare Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu intră în planul existenței noastre omenești. El devine circumscris și accesibil ca persoană umană dar descoperindu-se în același timp și ca Persoană dumnezeiască.[17] Astfel relațiile trăite de oameni cu Hristos ca semen sunt trăite ca relații cu Dumnezeu Însuși.[18] În felul acesta omul experimentează relația lui cu aproapele ca o relație de plinătate, har și adevăr cu Dumnezeu care constituie viața Bisericii.
“Toți să alergăm deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, - îndeamnă Sf. Chiril - pe drumul curăției, tineri și fecioare, bătrâni împreună cu cei mai tineri. ... Să nu lăsăm de o parte slava curăției. Cununa este îngerească, iar fapta este supraomenească.”[19] Să coborâm în peștera Betleemului alături de Dreptul Iosif și Fecioara Maria, alături de creaturile necuvântătoare, pentru a-I fi aproape pruncului Iisus născut în iesle.
Dreptmăritori creștini,
Anul 2020 a fost Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români.
Am încercat cu toții prin diferitele activități la nivel de eparhie sau parohie să adâncim și să promovăm învățătura de credință și viziunea creștină asupra vieții și etosului uman cu convingerea că ele sunt vindecătoare. Viziunea creștină asupra a ceea ce înseamnă a fi părinte este bine reliefată în cuvintele Sf. Ap. Pavel: “Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (1 Corinteni 4, 15). A învăța este mai ușor decât a naște căci părintele adevărat în înțelegerea creștină îi dă viață celui nou născut după rânduiala lui Dumnezeu în Hristos. El îl naște nu doar trupește ci și în credință, duhovnicește. Precum Fiul lui Dumnezeu este născut din veci din Tatăl la fel și fiul unui părinte este născut din tatăl său crescând în același duh și etos cu el. Relația veșnică de iubire a Tatălui pentru Fiul este modelul relației umane tată – fiu. Dar și unul și altul – tată și fiu - sunt fii ai lui Dumnezeu după har. Paternitatea duhovnicească a lui Dumnezeu înglobează pe tată și pe fiu laolaltă. Amândoi sunt fii ai lui Dumnezeu care îi poartă chipul și se străduiesc să împlinească asemănarea cu El.
Filantropia este întruparea poruncii lui Dumnezeu: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12, 31). Filantropia umană este expresia concretă a filantropiei dumnezeiești. Ea este manifestarea celei mai adânci și proprii virtuți la care este chemat omul – dragostea. Trăirea ei în lumea noastră înseamnă trăirea anticipată a tainei împărăției lui Dumnezeu.
Anul 2020 a însemnat, datorită pandemiei, și un timp de suferință, teamă, îndoială și singurătate. Din cauza restricțiilor sanitare impuse filantropia și dragostea nu au mai putut fi exprimate în relațiile umane firești la fel de natural ca în timpuri mai puțin frământate. Preoții și credincioșii s-au rugat pentru cei în nevoi, i-au cercetat și i-au ascultat, oferind timp și arătând generozitate. Situația aceasta însă, datorită timpului petrecut acasă, ne-a oferit posibilitatea să redescoperim importanța familiei, sprijinul, apropierea și intimitatea pe care ne-o poate oferi ea în momente personale mai grele.
Unul dintre gesturile de filantropie pe care îl putem face în această perioadă este rugăciunea pentru cei care și-au pierdut viața în timpul pandemiei, în special cei mai în vârstă și mai fragili. Să le aprindem o lumânare iar rugăciunea noastră să-i însoțească și să-i ajute.
La această mare sărbătoare a Nașterii Domnului Iisus Hristos să coborâm în ieslea Betleemului ființei noastre și să-L descoperim asemenea magilor pe Pruncul Sfânt ca Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Vă îndemn să dobândiți prin har și nevoință un suflet feciorelnic asemeni sfinților pentru a-L naște pe Hristos lumii prin cuvânt și faptă și pentru a transforma aparentele înfrângeri în biruințe statornice, dătătoare de sens și întăritoare ale credinței.
Tuturor – cler și credincioși – le mulțumesc pentru rugăciune, dragoste, efort și sens de responsabilitate.
Cu ocazia sărbătorilor Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, vă doresc ca toată darea cea bună și tot darul desăvârșit să coboare în sufletele tuturor aducând pace, bucurie și sănătate în Duhul Sfânt.
La Mulți Ani!
Al vostru frate întru smerită rugăciune către Hristos Domnul,
Cel născut în ieslea Betleemului,
† IOAN CASIAN
Saint-Hubert/Montreal 2020
[1] Înțelepciunea lui Solomon 2, 24
[2] Sf. Chiril al Ierusalimului. Cateheze. Ed. EIBMBOR: București 2003, p 164.
[3] Isaia 1, 6
[4] Psalm 13, 7
[5] Psalmi 79, 18-19
[6] Psalmi 143, 5
[7] III Regi 19, 10
[8] Sf. Chiril al Ierusalimului p 165-166
[9] prin har (n.n.)
[10] Sf. Atanasie cel Mare. Despre Întruparea Cuvântului 54.3 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Scripturii (IVa Ioan 1-10). Ed. InterVarsity Press: Downers Grove, IL, SUA 2006, p 43 col. 2
[11] Sf. Vasile cel Mare. Omilie despre neamul lui Hristos 2.6 în Thomas C. Oden (ed.), p 42 col.2
[12] Romani 5, 20
[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, p 171
[14] Liturghia Cuvântului
[15] Amoniu din Alexandria. Fragmente la Ioan 25 în Thomas C. Oden (ed.), p 45 col.2
[16] Fer. Augustin. Cuvântări 229.1 în Thomas C. Oden (ed), p 44 col.1
[17] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol 2). Ed. EIBMBOR: București 2003, p 37
[18] Idem p 42
[19] Sf. Chiril al Ierusalimului, p 185-186
