Credința, smerenia și voința liberă

virtuți revelatoare ale chipului lui Dumnezeu prezent în om

- scurtă explorare a unui eveniment paradigmatic - 

“Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 7-8).

Pericopa Evangheliei de la Matei vorbește de întâlnirea care are loc între Mântuitorul Iisus Hristos și un sutaș de neam străin poporului ales. Este o întâlnire care prilejuiește vederea unui exemplu de smerenie deosebit pe care Însuși Mântuitorul Hristos îl pune în valoare.

Hristos în peregrinările Sale în Israel îl întâlnește pe acest sutaș care vine să ceară ajutorul nu pentru sine ci pentru sluga lui. Sf. Luca spune că aceasta nu era o slugă oarecare ci “era la el în mare cinste” (Luca 7, 2).

Iată aici exemplul unui om străin neamului israelit și Legii care devine model de smerenie dumnezeiască prin sentimentul compasiunii îndreptat spre un semen al său care nu-i este nici măcar egal în rang. El se coboară la suferința și nevoia semenului său din milostivire. În atitudinea sutașului se reflectă tocmai ceea ce Iisus Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu face. El se coboară din înălțimea veșniciei Sale din compasiune și milostivire pentru suferința omului izvorâtă din păcat și mai ales pentru consecința lui ultimă care este moartea. Ce poate fi mai dureros pentru un arhitect, pentru un creator decât ruina operei sale? Ce poate fi mai dureros pentru Arhitectul și Creatorul lumii acesteia și omului decât deturnarea lor de la vocația luminoasă pentru care au fost creați și constatarea suferinței și morții pătrunse în ele?

Sutașul dorește vindecarea slugii sale. Se pleacă îndeaproape spre suferința celui mai mic decât el conștient că personal nu poate face nimic decât să apeleze prin cuvânt la Cel ce poate face toate. Sutașul este un om conștient de funcția pe care o ocupă căci și eu ‘am sub mine ostași’ - spun el - și ordinele pe care le dă, înțelege, că pot fi nedrepte sau pot produce suferință și vătămare. El se coboară din înălțimea omenească a funcției sale pentru a căuta la suferința celui mai smerit decât el. El se smerește cerând pentru un altul nu pentru sine din compasiune.   

În lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, se întâmplă la fel. El se coboară către creatura Sa slăbită de păcat mai întâi prin providența Sa pregătitoare a planului răscumpărător și mântuitor. Mai apoi se coboară El Însuși prin întrupare și unire cu firea omenească, devenind mai intim omului, decât omul însuși, ca prin lucrarea Duhului Sfânt El să poată restaura adevărata frumusețe dintâi a creaturii.

Dacă atitudinea milostivă este comună celor doi există o diferență majoră între ei – Mântuitorul Hristos are atotputernicia și generozitatea vindecării în timp ce sutașul are generozitatea căutării unei soluții pe care o găsește la Cel pe care încă nu-L cunoaște ca Dumnezeu.

“Considerându-se nevrednic – spune Fer. Augustin -, (sutașul – n.n.) s-a arătat vrednic de Hristos să vină nu doar în casa lui, ci și în inima lui. El n-ar fi spus acest lucru cu atâta credință și smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima Sa pe Cel care a intrat în casa lui.”[1] Fer. Augustin subliniază două calități ale sutașului: marea lui credință fără de care nu ar fi venit să ceară vindecarea slugii sale și marea lui smerenie ca om în poziție de conducere care se coboară pe sine pentru o nevoie al unuia mai mic decât sine. Atitudinea aceasta ne aduce aminte de cuvintele lui Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Marele exeget mai subliniază o alt lucru important, acela al faptului că sutașul deja prin cele două atitudini – credința și smerenia - arată că îl are pe Hristos deja prezent în casa inimii sale. Nu poate să facă cineva ceea ce a făcut sutașul și să fie necredincios. El îl are deja pe Hristos prezent prin credință în inima sa și mărturisește lucrul acest prin smerenia compătimitoare și prin rugăciunea smerită adresată Celui care poate toate.

“Sutașul nu a venit la Iisus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu și Domn al întregii creații (căci la acea vreme, înainte de răstignire, acest lucru nu era încă cunoscut nici de ucenici) – spune Teodor de Mopsuestia. Mai degrabă, a venit la El ca la un om care, datorită virtuților sale, primise de la Dumnezeu o autoritate mai mare decât cea umană. Acesta este motivul pentru care el spune: ‘Căci și eu sunt om.’ Căci, de vreme ce i-a spus, ‘zi cu cuvântul’, și acest lucru poate părea potrivit numai lui Dumnezeu, el adaugă pe bună dreptate afirmația, pentru ‘că și eu sunt un om’, ca și cum ar spune, ‘Nu este nimic surprinzător dacă Tu, un om care a primit autoritate din partea lui Dumnezeu, ar trebui să poți face acest lucru, deoarece eu însumi, un om ca tine, primesc supuși și sunt pus peste ei să le poruncesc așa cum voiesc.’”[2] Sutașul crede că Iisus poate să-l ajute vindecând pe sluga sa. El dovedește marea lui credință tocmai prin faptul că nu știe că Iisus este Dumnezeu. Dar prin minunea pe care o face Iisus sutașul îl descoperă pe Acesta ca Dumnezeu. Paradigma prin care privește sutașul întâlnirea cu Iisus este una ierarhică pe care el o înțelege fiind el însuși supus ei.

Smerenia sutașului este subliniată încă și mai mult de către Sf. Ev. Luca. Sutașul nici măcar nu îndrăznește să vină direct la Iisus: “Și auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină și să vindece pe sluga lui” (Luca 7, 3). Smerenia sutașului poate fi văzută în neîndrăzneala venirii în persoană la Iisus pentru a-i adresa rugămintea în favoarea slugii sale: “Doamne nu te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul, și se va vindeca sluga mea” (Luca 7, 6-7). Sutașul nu este un om oarecare care vine cu o simplă cerere cu scop nobil, este adevărat. Sutașul este și un om al faptei pe care o vedem nu numai din atitudinea compătimitoare pe care o descoperă gestul său ci și din mărturiile aduse de alții despre faptele sale: “Iar ei (bătrânii poporului – n.n.) venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4-5). Credința și viața sutașului sunt mărturie a unei vieți exemplare în slujirea aproapelui și a faptei închinată lui Dumnezeu. El are mărturie bună de la comunitatea iudeilor credincioși. Deși neavând un interes direct și neaparținând comunității iată că îl descoperim pe sutaș drept un om credincios, compătimitor, bun, smerit și făptuitor.

Mai mult chiar, sutașul după mărturia bătrânilor poporului iudeu, le construiește locaș de închinare lui Dumnezeu: “Pentru a-l lăuda mai mult pe sutaș – spune Sf. Maxim de Torino -, evreii i-au spus Domnului: ‘Este drept să-l ajuți, pentru că este un iubitor al poporului nostru, căci el însuși ne-a construit o sinagogă.’ Dacă unul care a construit un loc în care Hristos este întotdeauna nerecunoscut este vizitat cu milostivire cerească, cu cât mai mult este de vizitat cel care a construit un cort (locaș - n.n.) unde Hristos este propovăduit zilnic! Domnul nu a aprobat lucrarea pe care o făcuse sutașul, ci spiritul în care a îndeplinit-o. Dacă a construit cu nerăbdare o sinagogă într-un moment în care încă nu existau creștini, se înțelege că ar fi construit cu și mai mare zel o biserică dacă ar fi existat creștini. El încă îl predică pe Hristos, chiar dacă construiește o sinagogă.”[3] Gestul și atitudinea sutașului arată dorința lui de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Sutașul prin marea lui credință dovedește că are în el Duhul lui Dumnezeu și că această realitate se manifestă și în afară prin fapta clădirii sinagogii. Sutașul devine misionar al lui Dumnezeu prin lucrarea sa de a oferi casă de închinare în care oamenii să se adune în jurul lui  Dumnezeu.     

Descoperim în sutaș de asemenea un om de mare calitate umană și sensibilitate duhovnicească, deși străin de neam poporului ales. El este o dovadă în plus în înțelegerea faptului că lucrarea cea nevăzută a lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt în inimile și conștiințele tuturor celor ce Îl primesc este nevăzută, nelimitată și reală, fiind făcută după atotștiința, înțelegerea și dragostea lui Dumnezeu, nesupusă limitelor rațiunii noastre umane.

“Cât de mare este semnul smereniei divine, - spune Sf. Ambrozie al Milanului - că Domnul cerurilor nu a desconsiderat în nici un fel vizitarea slujitorul sutașului! Credința este descoperită în fapte, dar umanitatea este mai activă în compasiune. Cu siguranță, El nu a acționat în acest fel pentru că nu ar fi putut vindeca în lipsa lui, dar pentru a-ți oferi o formă de smerenie spre imitare, El a arătat nevoia de a se da la fel celor mici și celor mari. Într-un alt loc, El îi spune stăpânului: ‘Du-te, fiul tău trăiește’ (Ioan 4, 50), ca să cunoști atât puterea dumnezeirii, cât și harul smereniei. În acest caz, el a refuzat să meargă la fiul slujitorului regesc, ca să nu pară că ar fi avut în vedere bogățiile. În acest caz, S-a dus El însuși ca nu cumva să pară că a disprețuit smeritul rang al slujitorului sutașului. Toți, robi și (oameni – n.n.) liberi, suntem unul în Hristos. (Gal. 3, 28 / Col. 3, 11)”[4] În această întâlnire și mai apoi vindecare a slugii sutașului Sf. Ambrozie subliniază la rândul său două lucruri importante. Primul este descoperirea smereniei ca mare calitate divină a lui Dumnezeu care prin Fiul Său arată că nu ține cont de scara socială pentru a face binele. Dumnezeu arată că smerenia este lucrul cel mai important de care are nevoie omul pentru a birui îndepărtarea lui de Dumnezeu începută de primul Adam prin păcat. Hristos descoperă de asemenea și partea Sa umană prin compasiunea manifestată față de suferința slugii. Sf. Ambrozie remarcă faptul că Hristos are aceeași atitudine și față de cei mai mici și față de cei mari. De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu dorește să fim toți unul, o singură Biserică în Hristos, așa cum o arată și Sf. Ap. Pavel. Minunea vindecării slugii sutașului arată necesitatea unor virtuți precum smerenia, compasiunea, credința etc. necesare celui care dorește să meargă pe calea lui Dumnezeu dar descoperă și viziunea unității umanității pe care Dumnezeu a dorit-o de la crearea omului. Tot drumul acesta însă nu poate fi făcut fără însă implicarea directă a omului prin credință și voință liberă.

“Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela” (Matei 8, 13). Importanța credinței este determinantă în tot ce se întâmplă, ea arătând dorința și voința omului de a fi în lucrarea lui Dumnezeu. “Nu există nici o constrângere la Dumnezeu - spune Sf. Irineu. El a avut mereu bună voință față de noi. El este sfetnic de încredere oamenilor și îngerilor (care sunt și ființe raționale), cărora le-a dat puterea de a alege. Cei care dau ascultare (cuvintelor lui Dumnezeu -n.n.), prin urmare, posedă ceea ce este bine în mod liber și drept. Este dat de Dumnezeu, dar este păstrat de ei înșiși ... Spiritul uman are voință liberă de la început, și Dumnezeu are voință liberă de asemenea, după a cărui asemănare a fost creată umanitatea. Umanitatea este sfătuită să facă binele și, prin urmare, să fie deschisă către Dumnezeu. Aceasta se referă nu numai la fapte, ci și la credință. Dumnezeu a păstrat voința umană liberă și sub stăpânirea sa proprie (a omului -.n.n) ... așa cum este arătat în cuvântul lui Iisus către sutaș: ‘Du-te, fie ție după cum ai crezut.’”[5] Sf. Irineu arată că dialogul dintre Iisus și sutaș și răspunsul pe care Hristos îl dă solicitării lui, descoperă darul de preț pe care Dumnezeu îl dă omului și felul prin care acesta din urmă se aseamănă cel mai mult cu Creatorul său – voința liberă. Dumnezeu a creat umanitatea din voința liberă a dragostei de a o face părtașă bucuriei și generozității Sale, a vieții dincolo de limită, adică infinității vieții intra-trinitare. Dumnezeu în libertatea Sa nemărginită a voit ca aceasta viață să fie împărtășită după har și altor creaturi – îngeri și oameni – care să se poată bucura la fel ca Dumnezeu și prin aceasta să se înalțe spre El, să se apropie interior de El și să se pătrundă de acest fel de a fi dumnezeiesc spre îndreptare, răscumpărare și mântuire. Dumnezeu este sfetnicul cel bun pentru că știe că există și șoapta celui rău care a pătruns în creație și a alterat calea deciziilor omului prin ispită, a strecurat îndoiala, a creat imaginar premisele false ale unei vieți care nu este proprie omului firesc.

Așa cum am văzut, în evenimentul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu sutașul și în minunea vindecării slugii lui, smerenia este cea mai de preț calitate mai întâi pentru a putea să te apropii, să înțelegi, să compătimești și eventual să găsești o soluție la orice problemă. La smerenie se adaugă voința liberă care te ridică la noblețea și demnitatea de fiu al Dumnezeu cu care Acesta ne-a înzestrat. Fără voință liberă omul nu simte în același timp și noblețea și libertatea alegerii și nici nu are sensul responsabilității și sentimentul angajamentului concret într-o cale pe care o va descoperi ca cea adevărată și firească ce îi redă bucuria, pacea, așezarea, limpezimea și sentimentul trăirii finalității împlinite deja de Fiul lui Dumnezeu ca precursor.

† Ioan Casian

[1] Fer. Augustin. Omilia 62.1 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament Ia/ Matei 1-13) Ed. InterVarsity Press 2001: Downers Grove, Illinois, SUA, p 161 col.2  

[2] Teodor de Mopsuestia. Fragment 41A în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice ... p. 162 col.1/2  

[3] Sf. Maxim de Torino. Omilia 87.1 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament III / Luca). Ed. InterVarsity Press 2003: Downers Grove, Illinois, SUA, p. 115-116 col.2/1

[4] Sf. Ambrozie al Milanului. Expunere asupra Evangheliei de la Luca 5.84 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice ... (Noul Testament Ia/ Matei 1-13) ... p 116 col. 2

[5] Sf. Irineu al Lyonului. Împotriva ereziilor 3.37.1, 4-5 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice ... (Noul Testament Ia/ Matei 1-13) ... p 163 col. 2