Providența lui Dumnezeu și curăția omului

- reflecții pe marginea Evangheliei din duminica a treia după Rusalii -

Îndemnul Mântuitorului “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptate Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33) din duminica a 3-a după Rusalii este o aducere aminte pentru tot creștinul despre scopul, misiunea și mijloacele prin care felul său de a fi păstrează un caracter eclezial în istoria noastră concretă.

Textul ne vorbește de prioritățile celui care vrea să se distingă de ‘neamuri’, de cel care dorește să se apropie de chipul și asemănarea lui Dumnezeu după a fost creat. Cuvintele Mântuitorului Hristos sunt busola, conțin exigențele după care conducându-se cineva, începe să se apropie din ce în ce mai mult de modelul pe care îl are sădit în el de la naștere.

“În această frază (Matei 6, 33 - n.n.) El arată clar diferența dintre un bun care trebuie căutat ca un scop și o valoare care ar trebui privită ca un mijloc. Binele nostru final este așadar Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui. Ar trebui să căutăm acest bun și să ni-l fixăm ca scop. Să îndeplinim toate faptele noastre de dragul ei (împărăției – n.n.). Cu toate acestea, întrucât purtăm un război în această viață pentru a putea ajunge în această împărăție și din moment ce această viață nu poate fi menținută decât dacă sunt împlinite aceste necesități, El spune, ‘Aceste lucruri vă vor fi date pe lângă, dar căutați-vă mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.”[1] Prioritățile creștinului sunt două: (1) Împărăția lui Dumnezeu care este finalitatea drumului sau scopului vieții lui; (2) practicarea dreptății care este și scop sau finalitate dar și mijlocul pe care îl folosește creștinul pe parcursul vieții lui pentru a ajunge la finalitatea propusă. Cele două sunt legate și asigură consistență și coerență drumului vieții creștinului. Ceea ce ne comunică de fapt Mântuitorul este faptul că între viața de aici și ceea de dincolo este în același timp o diferență de plan dar și o continuitate de existență, lucru pe care îl vedem în învățătura despre învierea trupurilor la judecata de apoi și reunirea cu sufletul. Trupurile în împărăția cerurilor vor fi transfigurate, dar vor păstra și caracterele și identitatea avută aici pe pământ. 

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu iar pentru răscumpărarea și reînnoirea noastră a fost nevoie de venirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în trup pentru că omul nu putea cu de la sine putere să împlinească drumul care ar fi trebuit să-l readucă la starea raiului.

Dumnezeu prin pronia Sa sau purtarea Sa de grijă poartă pe umerii Săi întreaga responsabilitate a creației și a readucerii ei la frumusețea cea dintâi. În Vechiul Testament vedem momentele cele mai importante ale acestei istorii sfinte și ale intervenției lui Dumnezeu în așa fel încât omul să poate alege o cale care să-l apropie de Dumnezeu. Finalitatea acestui drum a fost unirea firii omenești cu firea dumnezeiască în ipostasul sau persoana Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, în întrupare. Firea omenească a devenit lăcaș al lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă pe om prin cuvânt, îi dă semne despre prezența Sa alături de el, îl călăuzește și i se descoperă prin minuni care sunt tot atâtea elemente care fac parte din pedagogia activă a lui Dumnezeu făcută din dragoste pentru creația Sa.

Pronia lui Dumnezeu are în vedere cele două coordonate de care vorbeam mai sus: împărăția lui Dumnezeu ca finalitate și dreptatea lui Dumnezeu ca finalitate și ca stare de împlinit progresiv pe timpul acestei vieți ca mijloc care ne poată spre acea finalitatea.

Înțelegerea cuvintelor și acțiunii lui Dumnezeu, deci a providenței Lui, în lumina lor adevărată în istorie însă nu se face oricum. Omul trebuie să aibă o stare de curăție care îi va aduce o limpezime de înțelegere și acțiune. “Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23). În împlinirea providenței lui Dumnezeu omul este un element activ. Primește toată inspirația și îndrumarea de la Dumnezeu care cunoaște cel mai bine drumul de urmat, dar el, omul, rămâne un actor activ și deschis acestei lucrări sinergice cu harul lui Dumnezeu prin credință. Iar alegerea căii și mijloacelor celor mai potrivite o poate face omul dacă are această curăție și lumină interioară. Lumina care vine din credință și care prin efort omul o face să locuiască în minte și în inimă îl ajută pe acesta să poată înțelege și urma drumul pe care Dumnezeu îl deschide pentru că acesta este drumul către Împărăția lui Dumnezeu.

La Dumnezeu nu există confuzie în ce privește planurile, prioritățile și principiul unic al vieții și al deciziilor pe care omul trebuie să le aibă în vedere.  “Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urâ și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6, 24). Dumnezeu este stăpânul lumii acesteia și al împărăției veșnice. De aceea nu trebuie să existe o împărțire în inima și alegerile omului căci fundamentul ființei sale și deci felul în care el trebuie să acționeze trebuie să fie în perfectă sintonie cu singurul autor al lumii acesteia și al celei veșnice adică Dumnezeu. Voința Celui care a sădit în profundul persoanei umane sămânța vocației sau chemării particulare a acesteia este doar Dumnezeu. Celelalte sunt doar creaturi ca și omul mai perfecte sau nu dar în cadrul aceluiași univers ca și omul.  

Omul din punct de vedere al creației sale nu este o natură, persoană sau o entitate neutră. El are o vocație spre veșnicie sădită de Dumnezeu de la naștere. Iar acestei înțelegeri pe care o găsim în Biserică îi corespunde și un mod specific de a fi și de a acționa în diferitele contexte culturale sau epoci în care fiecare persoană trăiește. Această vocație rămâne ca o constantă, ca o busolă, ca un punct de orientare al persoanei umane dincolo de schimbările, de ideologiile sau curentele de gândire a diferitelor epoci.

Discernământul omului este autentic când ține cont de aceste elemente fundamentale. El le poate poate ignora sau își poate crea o înțelegere imaginară pe alte baze sau principii decât cele pe care a fost creată natura umană dar ele rămân artificiale iar consecințele deciziilor făcute pe baza acestora se văd cel mai bine în istoria imediată sau mai îndepărtată.

Exemplul din Evanghelie este clar - păsările cerului, statura omului, frumusețea florilor câmpului - sunt tot atâtea exemple ale faptului că există la baza creșterii și evoluției lor o lege internă independentă de voința omului și care le face să existe. Este lucrarea activă a harului lui Dumnezeu și proba cea mai evidentă a existenței și purtării de grijă sau providenței lui Dumnezeu, sub a cărei ocrotire se găsesc toate. Existența și acțiunea proniei lui Dumnezeu anihilează oare implicarea sau participarea activă a omului? Ar trebuie omul să abandoneze orice inițiativă în ce privește lumea, societatea? Răspunsul este nu. Este vorba doar de a înțelege până unde merge responsabilitatea omului de a acționa și de unde începe sau există cea a lui Dumnezeu în mod permanent. Trebuie înțeles momentul în care omul nu mai poate face din punct de vedere ontologic nimic pentru că nu este nici în puterea sa și nici între elementele vocației sale dăruite de Dumnezeu.

Toate lucrurile lumii și cele ale omului doar Dumnezeu le știe deplin: “Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele” (Matei 6, 32). Nevoile reale ale omului sunt cele care sunt în conformitate cu vocația lui spre veșnicie. Omul nu poate rămâne pe calea sigură a Împărăției cerurilor dacă nu o are permanent în vedere ca și crez de viață și nu practică exigențele ei, între care este și dreptatea, care îl mențin pe om pe drumul către ea și îl apropie tot mai mult de Dumnezeu. Aceste priorități ale omului îl fac pe acesta să înțeleagă și să urmeze inspirația providenței lui Dumnezeu pentru că ochiul său este curat și deci mintea și conștiința lui sunt limpezi și pot lucra cu siguranță în luarea deciziilor în drumul pe care îl urmează.

Dumnezeu este Creator și Proniator, adică cel care a pus temelie universului și omului și este și Cel care îi poartă de grijă precum grădinarul de plantele sale pentru ca ele să ajungă la maturitate și la frumusețe deplină. Această curăție necesară omului este rezultatul credinței: “Cuvântul lui Dumnezeu este credința noastră – spune Sf. Ambrozie al Milanului. Cuvântul lui Dumnezeu este lumina, iar credința este lampa. Aceasta a fost Lumina adevărată, care luminează pe toți cei care vin pe lume (Ioan 1, 9). Lampa nu poate străluci decât dacă a primit lumina din altă parte. Lampa care este aprinsă este virtutea și percepția minții noastre, astfel încât femeia să poată găsi moneda pe care a pierdut-o (Luca 15, 18). ... Biserica care stă pe cel mai înalt munte dintre toate, adică pe Hristos, nu poate fi ascunsă în întunericul și ruinele acestei lumi (Matei 5, 14). Strălucind cu măreția Soarelui cel veșnic, ea ne luminează cu lumina harului spiritual.”[2] Curăția omului vine din prezența credinței. După Sf. Ambrozie în credință este prezent chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. El fiind lumina lumii oriunde pătrunde El luminează toate. El înlătură întunericul pentru a locui ca lumină. Credința omului este ca o lampă a cărei lumini nu el și-o dă ci o primește de la Cel care este însăși lumina. Omul nu poate prin sine întemnița lumina; el nu-și poate împropria lumina. El poate să participe la lumină, să rămână în lumină. Lumina spirituală a lui Dumnezeu este harul necuprins care izvorăște din ființa Lui. Omul poate rămâne sau nu în lumina harului dar nu poate să o ia ca ceva material cu sine. Ea nu poate fi folosită egoist pentru că nu se lasă cuprinsă ci doar participată. Biserica prin locuirea ei în Hristos care îi este capul, se găsește în lumină. Ea rămâne în lumină și prin prezența lui Hristos euharistic în ea. De asemenea ea rămâne în lumina lui Hristos prin Sfintele Taine și ierurgii și prin harul rugăciunilor care se fac în ea. Fiecare membru, fiecare creștin participă la această lumină care alungă întunericul din viața, mintea și conștiința lui. În felul acesta el vede toată lumea și pe sine în lumina gândirii lui Dumnezeu. El înțelege lumea și pe sine însuși nu din perspectiva unei ideologii create, imanente, limitate și pământești, creație a minții omului, ci înțelege totul din perspectiva gândului lui Dumnezeu care este lumină. El vede toate în autentica lor identitate, vocație și adâncime. El le vede în legătura lor intrinsecă cu Creatorul și Proniatorul lor.

Cum se petrece această iluminare, această îndepărtare de întuneric? Sf. Ambrozie ne arată că virtutea care este încorporată în viața, mintea și conștiința omului aprinde întreaga ființă a omului subțiind și spiritualizând percepția. Virtutea este însăși prezența lui Dumnezeu, a lui Hristos, prin harul Său care este lumină în viața concretă a omului și care spulberă întunericul, îndoiala, neclaritatea, aducând limpezime, spirit cuminte și așezat, pașnic și ascultător Lui, care îl face pe om să fie simplu: “Lumina simplă este Hristos – spune Sf. Simeon Noul Teolog. Cel care are lumina strălucind în mintea sa, se spune că are mintea lui Hristos (1 Corinteni 2, 16). Când lumina voastră este atât de simplă, atunci întregul trup imaterial al sufletului vostru va fi plin de lumină.”[3] Marele mistic al Bisericii Bizanțului arată că nimic nu poate fi mai simplu decât lumina căci lumina este Hristos. Ea este cea care radiază din Dumnezeu și este necreată purtându-L deplin în ea. Este ca și focul care încălzește prin căldură și luminează prin lumină orice materie cu care vine în contact. Ele – căldura, lumina, materia - devin la un moment dat una și inseparabile. Alcătuiesc un tot care cuprinde toate caracterele celor trei elemente separat dar și într-un tot unic împreună. Aceasta este și experiența personală a Sf. Simeon când trăiește întâlnirea cu Dumnezeu în lumină. Ea este imaterială și luminează toate în toiul nopții. La fel și mintea se înflăcărează și participă la această lumină care este Hristos.

Înțelegem acum mai bine referința pe care o face Hristos la imposibilitatea de a sluji la doi domni. Mintea, înțelegerea, și prin ele trupul, persoana, ajung la simplitate, la a urma o singură cale, cea a lui Dumnezeu, care este singurul Stăpân a toate. “Prin urmare, oricine dorește să-L iubească pe Dumnezeu și să se ferească de a-L supără - spune Fer. Augustin, acela să curățească intenția dreaptă a inimii sale de orice duplicitate (ipocrizie, falsitate – n.n.). În acest fel, el se va ‘gândi la Domnul în bunătate și Îl va căuta în simplitatea inimii’ (Înțelepciunea lui Solomon 1, 1).”[4] Omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care este simplitate și bunătate. Deci el nu poate fi diferit de modelul original adică de Dumnezeu. Vocația lui este simplitatea. Slujirea la doi domni presupune duplicitate, lipsa de simplitate, falsitate și ipocrizie căci hotărârile celui care face acestea vor fi divizate între cei doi.

Pentru a vedea providența lui Dumnezeu și a înțelege calea de urmat este nevoie de simplitate și curăție din partea omului căci pronia duce toate la bun sfârșit după rânduiala lui Dumnezeu spre binele tuturor nu după dorințele și planurile noastre. “Prin urmare – spune Sf. Ioan Gură de Aur - este clar că nu este sârguința noastră, ci providența lui Dumnezeu, chiar și acolo unde pare să fim activi, cea care însoțește până la urmă totul. În lumina providenței lui Dumnezeu, niciuna dintre grijile, neliniștile, trudele sau orice alte astfel de lucruri nu vor ajunge la nimic, ci toate vor trece cu totul.”[5] Înțelegerea a ceea ce se întâmplă în lume și cu viața omului și rolul harului dumnezeiesc în tot ce se întâmplă este văzut doar de cel care a dobândit curăția. Omul înduhovnicit vede datorită privirii unei minți limpezi și curate întreaga lucrare harică a lui Dumnezeu și o urmează în toate. El devine prin aceasta fiu al lui Dumnezeu cu adevărat. 

† Ioan Casian

[1] Fer. Augustin. Cuvântarea de pe munte 2.16.53 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament Ia/ Matei 1-13) Ed. InterVarsity Press 2001: Downers Grove, Illinois, SUA, p. 145 col.2  

[2] Sf. Ambrozie al Milanului. Expunere asupra Evangheliei de la Luca 7.98-99 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament III / Luca). Ed. InterVarsity Press 2003: Downers Grove, Illinois, SUA, p. 196 col. 2

[3] Sf. Simeon Noul Teolog. Cuvântări 33.2 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice … p 197 col.1

[4] Fer. Augustin. Cuvântarea de pe munte 2.14.48 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament Ia/ Matei 1-13). Ed. InterVarsity Press 2001: Downers Grove, Illinois, SUA, p 144 col.1  

[5] Sf. Ioan Gură de Aur. Evanghelia de la Matei, Omilia 21.3 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice … p 144-145 col.2/1