Duhul Sfânt izvor al mișcării tuturor spre Dumnezeu prin Biserică

- gânduri la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt -

Una din stihirile Vecerniei sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh spune: “Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăște proorocii, sfințește pe preoți, pe cei necărturari i-a învățat înțelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rânduiala Bisericii o plinește. Cel ce ești de o ființă și de un scaun cu Tatăl și cu Fiul, Mângâietorule, slavă Ție!”

Textul stihirei ne vorbește despre rolul și importanța Duhului Sfânt în lucrarea mântuirii. Este prezent în timpul nostru omenesc indiferent de perioada în care suntem – Vechiul sau Noul Testament. El este Cel care lucrează pregătirea venirii Fiului lui Dumnezeu în trup prin profețiile pe care le inspiră proorocilor care pregătesc poporul în drumul lui interior și exterior pe care îl are de parcurs. Drumul exterior este imagine drumului interior către Dumnezeu.

În același timp Duhul Sfânt alege și hirotonește slujitorii lui Dumnezeu care vor asigura lucrarea omenească cu putere dumnezeiască care conduce poporul către Dumnezeu. Preoția care lucrează cu harului Duhului Sfânt menține sentimentul concret al prezenței lui Dumnezeu în popor. De asemenea Duhul Sfânt este dăruitorul înțelepciunii. Aceasta este înțelepciunea care conduce la împărăția lui Dumnezeu și mântuirea omului. Chiar daca omul nu este educat în cele ale lumii în măsura credinței și dăruirii el primește de la Dumnezeu o altă înțelepciune. Spune Sf. Ap. Pavel: “Și înțelepciunea o propovăduim la cei desăvârșiți, dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, (...)” (1 Corinteni 2, 6-7). Înțelepciunea dăruită de Dumnezeu este una care îl îndrumă pe om spre viața veșnică. Urmând-o, ea oferă omului cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine ca și creatură a Lui dimpreună cu vocația cu care Acesta l-a înzestrat. Înțelepciunea lui Dumnezeu îl conduce pe om să înțeleagă demnitatea și înălțimea spirituală pentru care aceste a fost creat. De asemenea Duhul Sfânt înzestrează pe cel ales de Dumnezeu cu capacitatea de a vorbi despre El, adică devine teolog și călăuzitor în înțelegerea și drumul spiritual pe care îl are de parcurs. Această enumerare a multiplelor lucrări ale Duhului Sfânt se termină cu o concluzie care vorbește despre Biserică. Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. Rânduiala Bisericii – rugăciunea, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, celelalte ierurgii și rugăciuni, precum și întreaga lucrarea comunitar - socială care se întâmplă în Biserică, se împlinesc prin lucrarea sau suflul Duhului Sfânt. În alte cuvinte nu există Biserică fără Duhul Sfânt. El este Cel care constituie Biserica.

În finalul stihirii găsim și explicația pentru care Duhul face acestea toate. El este ‘de o ființă și de un scaun cu Tatăl și cu Fiul.’ El Însuși este Dumnezeu pentru că are aceeași natură sau ființă cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt un singur Dumnezeu pentru că au aceeași natură sau ființă. Dar Duhul Sfânt are aceeași demnitate dumnezeiască. Această înțelegere a fost consfințită la Sinodul II Ecumenic din 381 când a fost proclamată identitatea de ființă și egalitatea în demnitate a Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.

Într-o altă stihiră a Vecerniei Pogorârii Duhului Sfânt textul ne arată atitudinea la care ne invită Duhul Sfânt: “În curțile Tale, Doamne, credincioșii, plecându-ne genunchii sufletului și ai trupului, Te lăudăm pe Tine, Tatăl Cel fără de început, și pe Fiul Cel împreună fără de început, și pe Preasfântul Duh Cel împreună-veșnic, Care luminează și sfințește sufletele noastre.” Un adevărat credincios este cel care urmează atitudinea smerită atât pe plan interior sufletesc cât și exterior trupesc. Credinciosul este invitat nu doar la o atitudine față de Dumnezeu doar exterioară ci una integrală – trup și suflet pentru că în așa fel omul apare a ca un întreg coerent și reflectând creația lui de către Dumnezeu. Credinciosul în Biserică învață gesturile și atitudinea autentică a lui față de Dumnezeu.

Dar dacă despre sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt vorbim așa de mult subliniind importanța ei ne punem firesc întrebarea: care este rolul ei? Este oarecum întrebarea Fer. Augustin după constatarea pe care o face: “De ce atunci Domnul Iisus Hristos a hotărât să nu dea Duhului Sfânt până când El nu va fi proslăvit? Trebuie să ne interesăm mai întâi în ce fel Duhul Sfânt nu era încă în oamenii sfinți, pe cât putem înțelege noi mai bine, înainte de a vorbi mai departe, în cazul în care acest lucru ar tulbura pe cineva. Citim în Evanghelie despre Domnul Însuși nou născut că Simeon prin Duhul Sfânt L-a recunoscut; că Ana văduva, o proorociță, L-a recunoscut pe El; că Zaharia, fiind umplut de Duhul Sfânt, a vestit multe lucruri; că Maria însăși a primit Duhul Sfânt pentru a-L zămisli pe Domnul. Prin urmare, avem multe dovezi premergătoare ale Duhului Sfânt, înainte ca Domnul să fie proslăvit prin învierea trupului Său. Proorocii Nu a fost nici un alt duh  pe care proorocii să-l fi avut, care să fi prevestit dinainte venirea lui Hristos.”[1] Fer. Augustin arată clar că același Duh Sfânt a lucrat și în perioada Vechiului Testament și în cea a începuturilor Noului Testament. Dumnezeu nu a despărțit lucrarea Sa. El a păstrat același mod de a lucra în istorie prin Duhul Sfânt. Fer. Augustin trage și o altă concluzie despre semnificația specifică a darului Duhului Sfânt de la Cincizecime; iar aceasta reiese din însăși felul de manifestare a lucrării Duhului Sfânt în momentul Cincizecimii: “Cum se poate înțelege acest lucru, cu excepția cazului în care dăruirea sau trimiterea specială a Duhului Sfânt după proslăvirea lui Hristos nu ar fi fost așa cum nu a fost niciodată înainte? Căci nu că nu se întâmplase niciodată anterior, dar nu fusese niciodată cunoscut într-un mod precum acesta. Căci, dacă Duhul Sfânt nu a fost dat înainte, cum s-au umplut profeții care au vorbit? ... Cum deci ‘Duhul n-a fost dat, întrucât Iisus nu fusese încă proslăvit’, dacă nu pentru faptul că acea dăruire acordare sau misiune a Duhului Sfânt trebuia să fi avut un anumit caracter (specific – n.n.) în propria Sa arătare (venire), cum nu s-a întâmplat niciodată? Căci nu citim nicăieri că oamenii vorbeau în limbi pe care nu le cunoșteau prin Duhul Sfânt venind asupra lor. Dar acest lucru s-a întâmplat atunci [în Faptele Apostolilor], când a fost necesar ca venirea Lui să fie lămurită prin semne vizibile, pentru a arăta că întreaga lume și toate neamurile constituite cu limbi diferite, ar trebui să creadă în Hristos prin darul Sfântului Duh (…). Duhul Sfânt, fie în chip de porumbel, fie în chip de limbi de foc ... prin mișcare în timp și sub diferite forme, s-a manifestat pe El Însuși, co-etern și neschimbător împreună cu Tatăl și cu Fiul.”[2] Convingerea Fer. Augustin bazată pe mărturiile scripturistice și a întregii tradiții creștine laolaltă este că Duhul Sfânt inspiră și mișcă toate lucrurile, istoria și evenimentele, omul și faptele înspre împărăția lui Dumnezeu înainte, în timpul și după Hristos. Este convingerea bazată pe cuvintele Mântuitorului: “Eu sunt viţa, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5). Tot ceea ce se face în vederea mântuirii omului și împărăției lui Dumnezeu nu se poate face fără ajutorul și lucrarea lui Dumnezeu. Fer. Augustin încearcă să înțeleagă care este diferența între lucrarea Duhului Sfânt înainte și după proslăvirea lui Hristos. Observând evenimentul și cele petrecute acolo el arată că ceea ce este distinct în evenimentul Cincizecimi este harisma vorbirii în limbi datorată inspirației Duhului Sfânt propovăduindu-L pe Hristos. Ne aducem aminte de episodul cu Turnul Babel în care datorită trufiei omului Dumnezeu amestecă limbile pentru a-l face pe acesta să înțeleagă fragilitatea lui și nevoia de temelia necesară oricărui proiect sănătos care este smerenia. Aceasta înseamnă a înțelege că Dumnezeu este Cel care ctitorește și ajută la toate proiectele omului dacă ele sunt în acord cu voința și planul Lui.

Sf. Ioan Gură de Aur subliniază caracterul comunitar și instinctul altruism al lucrării Duhului Sfânt așa cum o vedem la Cincizecime: “Căci darul a fost mai minunat – spune el - ... și oamenii din vechime aveau și ei pe Însuși Duhul, dar nu le-au împărtășit și celorlalți, în timp ce apostolii l-au revărsat pe El peste zeci de mii.”[3] Sf. Ioan Gură de Aur vede în noua manifestare a Aceluiași Duh Sfânt o chemare la comuniune prin generozitatea și instinctul către celălalt. Este regăsirea comuniunii în perspectiva mesajului mântuitor adresat de Dumnezeu omului.

Părintele Stăniloae rezumă foarte bine semnificația sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt: “Pogorârea Duhului Sfânt este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica ia ființă virtual. Această viață dumnezeiască , extinsă din trupul Său în credincioși, e Biserica. Această viață iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălțarea și așezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinității vieții și iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni.

Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserica opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.”[4] Central sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt este gestul altruist al lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, semn manifest al dragostei Lui față de om și creația Sa, de a se dărui dimpreună cu lucrarea Sa mântuitoare omului. Aceasta o face pentru a restaura creația Sa dintru și a o ridica din suferință și moarte la bucuria veșnică a vieții în odihna fără de sfârșit a dragostei dumnezeiești. Dumnezeu ctitorește Biserica în persoana Fiului Său prin asumarea și transfigurarea firii omenești prin Întrupare, suferință, moarte, Înviere și Înălțare. În final El dăruiește rodul întregului efort al lui Hristos omului pentru care toate fuseseră pregătite în vederea vindecării de suferință și moarte și pentru restabilirea omului în comuniunea treimică deplină.

În această Biserică ctitorită de Hristos găsim toate cele necesare nouă ca oameni: “Biserica este casa Dumnezeului Celui viu – spune arhimandritul Vasile. Acolo se află depozitate și se păstrează cu sfințenie, ca de la Dumnezeu primite, Sfintele Scripturi, tezaurul Înțelepciunii divine, și tot acolo avem Sfintele Taine prin care Dumnezeu revarsă harul[5] Său divin fiecăruia dintre noi.

În sfintele Biserici avem Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos, prin care noi avem împărtășire cu Dumnezeu. Într-adevăr, sfintele Biserici sunt fântâna vieții, cu apa cea vie, la care oricine poate alerga și să bea. Aici noi aflăm despre Dumnezeu, aici noi ne întâlnim cu Mântuitorul și, prin sfinții Săi slujitori, noi îi primim darurile cele sfinte pe care Părintele ceresc le-a dat oamenilor.”[6]   

 Biserica este mediul în care găsim cuvântul lui Dumnezeu păstrat în Sfintele Scripturi, Sfintele Taine care ne comunică harul vieții celei noi, Sfânta Euharistie prin care ne împărtășim de umanitatea înviată a Mântuitorul Hristos. Aici îl întâlnim de fapt pe Dumnezeu și pe prietenii Lui, adică sunt sfinții, ale căror rugăciuni urcă la Dumnezeu pentru mângâierea noastră. 

În Duhul Sfânt suntem recreați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și primim și mijloacele harice care ne ajută să actualizăm acestea în viața concretă conform vocației date de Dumnezeu. 

_________________________

†PS Episcop Ioan Casian

[1] Fer. Augustin. Tratate asupra Evangheliei de la Ioan 32.6 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice despre Scriptură (Noul Testament I/Va Ioan 1-10). Ed. InterVarsity Press: Downers Grove, Illinois SUA 60515, p 267 col.1 (engleză)

[2] Fer. Augustin. Despre Sfânta Treime 4.20.29-21.30 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice ...  p 267 col.2 (engleză)

[3] Sf. Ioan Gură de Aur. Omilii la Evanghelia de la Ioan 51.2 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice ...  p 268 col.1 (engleză)

[4] Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol 2). Ed. IBMBOR: București 2003, p 202

[5] grația (în original)

[6] Arhimandrit Vasile V. Vasilachi. Sub acoperământul veșniciei. Cuvântul Vieții - Colecția teologică – New York, Ed. BookMasters Inc: Ashland OH 1995, p 95