În duminica a 4-a după Învierea Domnului întrerupem oarecum seria Evangheliilor care vorbesc direct despre întâlnirea cu Hristos Domnul Cel înviat și citim alte trei texte în duminicile următoare (a Slăbănogului, a Samarinencii, a Orbului). Suntem încă în perioada învierii pe care o marcăm cu salutarea Hristos a înviat! sau cu cântarea pascală “Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”.

Ne punem întrebarea atunci: de ce în rânduiala Bisericii nu continuăm citirea în cadrul Sfintei Liturghii a acelor pericope referitoare la învierea Domnului?  Este adevărat că în cadrul slujbei Utreniei citirea lor continuă ca de altfel pe tot parcursul anului.

Dacă privim cu atenție textele Evangheliilor care se succed ele au un caracter pedagogic, propedeutic, teologic și de inițiere în ceea ce va trăi fiecare dintre creștinii care vor participa la condiția umanității înviate în Hristos și a darurilor care vin asociate cu aceasta. Faptele și minunile relatate au o conotație teologică foarte bogată și explicitează prin cuvintele Creatorului Însuși ce înseamnă condiția de a fi integrat în taina umanității înviate și restaurate în Hristos. Ceea ce se întâmplă în viețile oamenilor apare ca o consecință directă a ceea ce Hristos a făcut cu umanitatea Sa asumată, înviată și transfigurată în persoana Sa și care se revarsă în viața individuală a fiecăruia dintre cei care primesc această lucrare prin credință și Sfintele Taine.

Puterea vindecătoare și restauratoare a ființei ecleziale prin Taina Botezului 

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda are o semnificație adânc eclezială. Iată cum este înțeleasă ea de unul dintre Sf. Părinți ai Bisericii:

“Ce fel de leac este acesta? Ce taină ne semnifică? ... Ce ne este prezentat în acest eveniment? – se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Darul botezului urma să fie dat care deține multă putere. A fost cel mai mare dintre daruri, un botez care curăța toate păcatele și îi făcea pe oameni vii în loc de morți. Aceste lucruri sunt apoi prezentate ca într-o imagine la scăldătoare (Vitezda – n.n.) …”[1] 

Există un paralelism între ceea ce se întâmplă cu umanitatea asumată și restaurată în persoana lui Dumnezeu și lucrarea Bisericii. Evenimentul de la scăldătoare Vitezda nu este numai un moment individual al unei alte minuni săvârșite de Hristos prin care contemporanii percep adevărata identitate a Lui ci este și imaginea lucrării ulterioare, adică cea a Botezului și a efectelor lui, care vor fi dăruite Biserici până la sfârșitul veacurilor. Puterea învierii lui Hristos începe să lucreze în interiorul umanității noastre în Biserică. Suntem pregătiți anticipat și participăm tainic prin minunea de la scăldătoarea Vitezda deja la taina ce va să vie la Pogorârea Duhului Sfânt adică Botezul cu foc spre iertarea păcatelor și îndreptarea vieții noastre, taină pe care suntem îndemnați să o primim și să o facem lucrătoare prin credință și făptuire, a cărei consecințe se manifestă atât la nivel spiritual cât și trupește-material. În momentul vindecării de la scăldătoarea Vitezda, Biserica, reprezentată prin umanitatea slăbănogului, trăiește tainic și anticipat lucrarea interioară, vindecarea și înnoirea din temelii a vieții ei în general și prin ea a fiecăruia dintre membrii ei prin credință și prin primirea Botezului. Dacă până acum Biserica ne punea înainte în special momentele întâlnirii ucenicilor – Sf. Apostoli, Sf. Ap. Toma, Femeile Mironosițe, Luca și Cleopa etc. – cu Fiul lui Dumnezeu înviat pentru a le întări credința și convingerea că El a înviat, prin minunea de la Vitezda intrăm în înțelegerea anticipată a felului cum lucrează învierea lui Hristos prin Sfintele Taine, în special Taina Botezului, îndreptarea și vindecarea fiecăruia dintre noi și exigențele (ne-păcătuirea – n.n.) pe care aceasta le presupune.

La Înjumătățirea praznicului citim iarăși: “Deci a strigat Iisus în templu, învățând și zicând: Și pe Mine Mă știți și știți și de unde sunt; și Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine și pe care voi nu-L știți. Eu Îl știu pe El, căci de la El sunt și El m-a trimis pe Mine” (Ioan 7, 28-29). În taina Botezului lucrează Hristos prin puterea Lui dumnezeiască datorită misiunii încredințate de către Tatăl. Această lucrare cu putere descoperă atât lucrarea dumnezeiască a Tatălui prin Fiul cât și cunoașterea Tatălui și Fiului prin această lucrarea.

“Și iarăși le-a zis: Eu mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. ... Și El le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre” (Ioan 8; 21, 23-24).

După ce Biserica ne-a introdus în dinamica înțelegerii necesității Botezului prin momentul vindecării de la scăldătoarea Vitezda iată că tot ea ne introduce prin textele Evangheliei de la Ioan mai departe în înțelegerea lucrării harului Botezului fără de care nu putem face nimic legat de Dumnezeu. Am văzut în textul Sf. Ioan Gură de Aur că sunt cel puțin două lucruri care ne sunt date în Botez: 1. iertarea păcatelor; 2. înnoirea vieții omului. Așa cum spune Iisus în textul de mai sus, avem nevoie mai întâi de iertarea păcatelor. Viața cea nouă nu ne este accesibilă prin puterile noastre proprii. Viața cea nouă este un atribut al harului lui Dumnezeu care ni se dă prin Botez. Noi suntem de aici de pe pământ înainte de Botez. Devenim prin Botez părtași tainici ai harului nevăzut dar real al împărăției lui Dumnezeu. Ne rămâne ca pe parcursul vieții noastre concrete să manifestăm în viața personală felul cum darul dumnezeiesc al lui Hristos primit prin Botez capătă contur vizibil în faptele vieții noastre. Doar prin scufundarea în apele sfințite prin botezul Mântuitorului Hristos, ne facem părtași sfințeniei înnoitoare a vieții celei noi în Hristos și transfigurăm și transformăm viața noastră în conformitate cu voința lui Dumnezeu așezată în fiecare dintre noi.

Credința în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu venit pentru mântuirea noastră este punctul de plecare al aderării noastre la această dinamică înnoitoare, transfiguratoare și mântuitoare. Credința ne aduce la cunoașterea lui Hristos și la urmarea cuvintelor Lui. Botezul este pasul următor care ne introduce concret și real în viața cea nouă punând o temelia cea nouă despre care am vorbit în credință. El ne înzestrează cu temelia nezdruncinată a umanității înviate și înnoite a lui Hristos mort și înviat. Această nouă umanitate curățită și eliberată de patimi constituie plămada noii vieții pe care încercăm să o facem să înflorească în viața noastră a fiecăruia.

Iată cum Biserica prin rânduiala citirilor din această perioadă, după ce ne face să-l întâlnim pe Hristos mort și înviat prin mărturia ucenicilor, ca prin acestea și noi să ne întărim în convingerea și credința în învierea Lui, ne introduce și în înțelegerea Tainei care ne va purta înspre schimbarea felului de a fi al nostru după modelul după care am fost făcuți și în dinamica acestei schimbări care va culmina prin darul deplin de la Pogorârea Sfântului Duh. Este darul care consfințește un drum împlinit deplin de către Hristos în umanitatea asumată de El personal, umanitate înnoită, ale cărei daruri se vor revărsa peste cei care prin credință doresc viața cea nouă.

Viața cea nouă primită prin Botez presupune un legământ unic de fidelitate cu Dumnezeu, o închinare unică și adevărată și o înțelegere autentică a lui Dumnezeu

În duminica următoare citim textul Evangheliei de la Ioan care ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob. Pericopa este extrem de bogată în înțelesuri. Ea este înțeleasă de Părinții Bisericii în sens eclesial:

“Este relevant pentru imaginea realității (pe care o reprezintă – n.n.) că această femeie, care este chipul bisericii, provine dintre străini, căci biserica urma să vină dintre neamuri, o străină de neamul iudeilor – spune Fer. Augustin. Atunci, în acea femeie, să ne auzim pe noi înșine, iar în ea să ne recunoaștem și să dăm mulțumiri lui Dumnezeu pentru noi înșine.”[2]

Înțelegem de aici că dacă femeia din pericopa aceasta este chipul Bisericii atunci tot ceea ce citim în aceasta ca învățături ale lui Hristos se aplică la întreaga Biserică care ne cuprinde pe noi toți. Taina Botezului pe care o văzusem preînchipuită în minunea vindecării de la scăldătoare Vitezda ne deschide poarta spre intrarea într-o altă taină cea a harului nesfârșit și dătător de viață nouă.

“Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 13-14). Taina Botezului deschide accesul la taina harului lui Dumnezeu Cel veșnic. Noi devenim Biserică cu adevărat în măsura în care participăm la umanitatea înviată a Mântuitorului Hristos. Abia atunci devenim cu adevărat Biserică. Abia atunci începem lucrarea de trecere de la chipul lui Dumnezeu dăruit nouă la asemănarea dobândită prin harul lui Dumnezeu și lucrarea sinergică a credinței, voinței și efortului omului. Harul Duhului Sfânt este această apă pe care primind-o nimeni nu mai însetează.

“Această fântână este, în mod clar, harul Duhului, un râu care iese din fântâna cea vie – spune Sf. Ambrozie al Milanului. Duhul Sfânt este deci fântâna vieții veșnice. ... Această apă, harul Duhului, este atât de răcoritoare.”[3] Biserica închipuită de femeia samarineancă bea din harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt și se pătrunde de el. Lumina harului care adapă Biserica curăță inimile, hrănește sufletele și luminează mințile: “Domnul nostru, fântâna cea vie, - spune Sf. Cezarie de Arles - a venit să curețe inimile tuturor oamenilor, să le potolească setea și să le adape sufletele. Mai mult decât atât, El nu a căutat o găleată pentru a scoate apa, ci după voia Sa liberă S-a revărsat pe Sine Însuși în mintea fiecăruia.”[4] Lucrarea harului Duhului Sfânt lucrează la nivelul întregii persoane – inimă, suflet și minte. Biserica este plină în toate mădularele ei de puterea curățitoare și restauratoare a harului dumnezeiesc.

Două alte lucruri amintite aici sunt importante pentru umanitatea cea nouă în Hristos – fidelitatea și credincioșia către Dumnezeu și curăția rugăciunii. Iată că Biserica simbolizată de femeia samarineancă are nevoie de legământul de unire asemeni căsătoriei între ea și Dumnezeu. Biserica este mireasă a lui Dumnezeu. Mirele este doar unul – Hristos Dumnezeu.

“În credința sfintei femei sunt ilustrate toate trăsăturile bisericii în culori adevărate care nu îmbătrânesc – spune Sf. Roman Melodul; căci modul în care femeia a negat un soț atunci când a avut mulți, este doar modul în care biserica a negat mulți zei, ca soții, și i-a lăsat și a devenit logodită cu un singur Stăpân ieșind din apă.”[5]   

La fel și în ce privește rugăciunea. Unul este templul cel adevărat și deci unul este adevărul. Așa cum templul este unul la fel și credința cea adevărată este una nu mai multe: “Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan 4, 24).

“A ne închina în Duh presupune că înțelegerea noastră a fost iluminată - spune Sf. Vasile cel Mare. Luați în considerare cuvintele spuse femeii samarinence. ... Dar Domnul, încercând să o corecteze, a spus că închinarea trebuie să fie făcută în Duh și în adevăr. Prin adevăr, El se referea clar la Sine. Dacă spunem că închinarea adusă în Fiul (adevărul) este închinarea făcută după chipul Tatălui, putem spune același lucru despre închinarea oferită în Duh, deoarece Duhul în Sine Însuși dezvăluie dumnezeirea Domnului. Duhul Sfânt nu poate fi despărțit de Tatăl și de Fiul în închinare. Dacă rămâi în afara Duhului, nu te poți închina deloc și, dacă ești în El, nu-L poți separa de Dumnezeu. Lumina nu poate fi separată de ceea ce face vizibil și este imposibil să-L recunoști pe Hristos, chipul Dumnezeului nevăzut, dacă nu ești iluminat de Duhul.”[6]

Înțelegem din cuvintele marelui Părinte capadocian că închinarea în duh și adevăr presupune cunoașterea lui Dumnezeu așa cum El este – adică în chipul Treimii – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Omul restaurat în umanitatea înviată a Persoanei Mântuitorului Hristos, este omul care se închină în numele Sfintei Treimi. Înțelegerea omului în ce privește pe Dumnezeu ajunge la plenitudine. Omul restaurat în Hristos, omul care integrează această nouă umanitate refăcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, îl înțelege mai bine pe Dumnezeu în dimensiunea lui suprarațională.

Minunea vindecării orbului – trecere de la înțelegerea și cunoașterea materială la lumina înțelegătoare a credinței în Dumnezeu

Duminica în care citim despre vindecarea orbului din naștere ne duce cu gândul la puterea iluminatoare a lucrării harului lui Dumnezeu și la paradoxul faptului că cineva poate avea privirea, ochii deschiși și totuși să fie orb în înțelegerea lucrurilor. Cineva vede lucrurile petrecându-se în jur ca semne ale unei noi realități sau identități dar rațiunea, mintea, nu reușește să le înțeleagă așa cum se cuvine și să tragă concluziile finale. În cele din urmă cunoașterea înseamnă credință.

Dialogul orbului din naștere cu fariseii ne dă ocazia să vedem că există o progresie în înțelegerea orbului despre identitatea Mântuitorului Hristos – ca om, ca prooroc și ca Dumnezeu. Omul îl recunoaște mai întâi pe Hristos după umanitatea Lui: “Omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei; și mi-a zis: Mergi la Scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut” (Ioan 9, 11).  Mai apoi înțelege că Iisus este un om al lui Dumnezeu – adică prooroc: “Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este” (Ioan 9, 17). Iar în cele din urmă Îl recunoaște pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu: “Crezi tu în Fiului lui Dumnezeu? ... Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan 9; 35, 38).

Există în înțelegerea orbului o luciditate și o limpezime mult mai mare decât a acelora care nu par să fi avut niciodată vreo infirmitate. Pentru Părinții Bisericii minunea vindecării orbului este o minune care vindecă și pe o parte din cei care sunt martori:

“[Orbul] și-a spălat tina de pe ochi și s-a văzut pe sine – spune Sf. Efrem Sirul. Ceilalți și-au spălat orbirea din inimile lor și au fost  primiți. Când Domnul nostru a deschis [ochii] unui orb în mod public, cu acea ocazie a deschis [ochii] multor orbi în mod tainic. Căci acel orb era [într-adevăr] orb. El a fost ca un izvor de câștig pentru Domnul nostru, deoarece a câștigat mulți orbi prin el, [vindecându-i] de orbirea inimii.”[7] Vindecarea pe care orbul o primește și care rodește este una dublă - fizică și spirituală. Minunea are mai întâi un scop vindecător material, trupesc dar are și unul spiritual pentru orb dar și pentru cei care au asistat la ea. Mai mult decât atât vindecarea devine un typos al lucrării spirituale a Bisericii. Este importantă vederea fizică dar mai importantă este vederea interioară, spirituală, a inimii care este săvârșită și asupra orbului și asupra unei părți din cei prezenți. Hristos prin minunea săvârșită are în vedere profitul a cât mai multora după Sf. Efrem Sirul. Lumina vindecării și vederii primită la Scăldătoarea Siloamului este chipul luminii spirituale primite prin Botez:

“[...] Cel care a redat omului sănătatea prin ungerea ochilor cu tină – spune Sf. Ambrozie - este Acela care a făcut primul om din țărână și că această țărână care este trupul nostru poate primi lumina vieții veșnice prin Taina Botezului.”[8] Scăldătoarea Siloamului devine chipul harului primit la Botez care luminează și vindecă toate spre înțelegerea și vederea lui Dumnezeu.

Biserica distinge prin pericopele citite în cele trei duminici trei etape prin care suntem introduși progresiv în taina participării la umanitatea înviată a Mântuitorului Iisus Hristos începută prin Botez și la harul Împărăției cerurilor. Mai întâi vine vindecarea de neputință și slăbiciune după exemplul vindecării slăbănogului, mai apoi întărirea prin participarea la adâncul harului dătător de viață veșnică în măsura unei vieți autentice, a unei credințe drepte și fidele lui Dumnezeu și a unei închinări adevărate adusă Lui asemeni femeii samarinence și apoi vederea lui Dumnezeu datorată luminii înțelegătoare izvorâtă din credința în El. Toate aceste daruri se vor împlini și continua la Pogorârea Duhului Sfânt. Ele fac parte din lucrarea permanentă a Bisericii care este lucrarea harului dumnezeiesc și prezența lui Dumnezeu ca Sfântă Treime care inspiră și îndrumă dinamica înnoirii vieții bisericești.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur. Omilii la Evanghelia după Ioan 36.1 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice despre Scriptură (Noul Testament I/Va Ioan 1-10). Ed. InterVarsity Press: Downers Grove, Illinois SUA 60515, p 179 col.1

[2] Fer. Augustin. Tratate asupra Evangheliei de la Ioan 15.10 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 146-147 col. 2/1

[3] Sf. Ambrozie al Milanului. Despre Duhul Sfânt 1.16.180-81 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 151 col.1

[4] Cesarie de Arles. Omilia 170.4  în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 150-151 col.2/1

[5] Roman Melodul. Condac despre femeia samarineancă 9.11-12 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 157 col.1

[6] Sf. Vasile cel mare. Despre Duhul Sfânt 26.64 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 162 col.1/2

[7] Sf. Efrem Sirul. Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 64 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 327 col.1

[8] Sf. Ambrozie al Milanului. Scrisoarea 67.4-6 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine ..., p 326 col.1