Un om egal cu sine însuși

- câteva gânduri la trecerea la Domnul a Preasfințitului Părinte Emilian Crișanul -

1972-2026

Când un om pleacă din această lume, nu dispare de fapt întrebarea despre el, ci se limpezește și se așază ba chiar se simplifică până la esență. Rămâne ceea ce a fost adevărat, ceea ce nu a depins de împrejurări și nici de zgomotul zilei. Restul se topește, ca o ninsoare peste care a trecut căldura primăverii.

Despre Preasfințitul Părinte Emilian, cuvintele nu mai pot fi simple elogii și nici simple amintiri. Ele devin o încercare de a înțelege o statornicie care, în viață fiind, părea firească, iar acum, privită din distanța tăcerii, capătă o gravitate aproape neobișnuită. A fost, înainte de toate, un om egal cu sine însuși.

A spune aceasta nu este o judecată morală, ci a recunoaște un ideal și o prezență rară în același timp. Pentru că lumea nu prețuiește, în mod obișnuit, coerența, ci adaptarea; nu unitatea lăuntrică, ci schimbarea exterioară, superficială. Iar omul – Ierarhul Emilian - nu părea să fi știut jocul măștilor. Sau, dacă l-a știut cumva, l-a refuzat cu o liniște serenă și limpede care nu făcea zgomot.

A fost același în cuvânt și în tăcere, în întâlnire și în retragere, în clipa în care era privit și în clipa în care nu era. Această continuitate nu era rigiditate, ci libertate. Nu era încrâncenare, ci o așezare și o armonie interioară care nu mai avea nevoie să se justifice. O libertate care nu se proclamă, ci se trăiește.

Aș spune în duhul Monahului delaRohia, că adevărul lui nu era strigat, ci trăit și respirat. Nu era argumentat, ci transmis prin simpla prezență. Există oameni care, fără să rostească dogme, devin mărturie. Nu pentru că ar fi fără greșeală, ci pentru că nu se trădează pe ei înșiși.

În apropierea lui se simțea ceva din acea bucurie gravă și serenă: bucuria care nu ignoră crucea, dar nici nu o absolutizează ca disperare; bucuria care știe că lumina nu vine din absența încercării, ci din sensul descoperit în ea. Era prezentă în ierarhul Emilian o veselie reținută, luminoasă, aproape ascetică, care se manifesta exterior dar nu dincolo de limitele conturului uman propriu și coerenței cu sine însuși. Era prezentă în el o liniște lucrătoare și firească, aproape liturgică, dar plină de dinamism și de speranță.

A fi egal cu tine însuți înseamnă, în fond, a nu te trăda. A nu-ți negocia conștiința în funcție de împrejurări. A nu deveni altul pentru a fi acceptat. Este o formă de asceză discretă, fără spectacol, fără retorică. Și tocmai de aceea greu de păstrat.

În lumea slujirii, unde tentația este uneori aceea de a deveni imagine, Preasfințitul Emilian a rămas persoană. Nu figură, nu rol, nu funcție. Persoană în sensul tare al cuvântului: cineva care nu se lasă redus la utilitate sau la reprezentare, ci rămâne întreg, chiar și atunci când este văzut fragmentar de ceilalți.

Poate că aceasta este una dintre formele tăcute ale sfințeniei cotidiene: să nu-ți schimbi chipul interior în funcție de luminile din jur. Să rămâi același nu din lipsă de imaginație, ci din fidelitate față de chipul lui Dumnezeu prezent în sine prin darul Făcătorului. Fidelitate față de un adevăr veșnic care nu are nevoie să fie reinventat în funcție de context.

Acum, când prezența lui nu mai este accesibilă simțurilor, rămâne o întrebare care nu mai poate primi răspuns decât în memoria celor care l-au întâlnit: ce rămâne dintr-un om? Nu funcțiile, nu cuvintele rostite, nu gesturile publice. Ci felul în care a făcut loc lui Dumnezeu și celuilalt în el. Felul în care a purtat liniștea și serenitatea fără să o transforme în distanță ontologică.

Există oameni care lasă în urmă o absență gălăgioasă. Și există oameni care lasă în urmă, deși absenți, o plinătate curată, aproape luminoasă, ca un spațiu în care aerul a rămas neatins de incertitudine și panică. Despre aceștia din urmă nu se poate vorbi mult, fără a risca să-i micșorezi. Dar se poate tăcea despre ei într-un fel care spune totul.

Dacă ar fi să fie rezumat într-o formulă, fără a-l reduce la ea, Preasfințitul Emilian a fost un om în care cuvântul și viața nu s-au contrazis. Iar aceasta, într-o lume a fragmentării, este aproape un miracol discret, unul care nu cere aplauze, ci recunoștință.

Și poate că aici se oprește orice încercare de a explica. Rămâne doar imaginea unui om care a fost egal cu sine însuși până la capăt. Iar această egalitate, atât de simplă în aparență, este una dintre formele cele mai rare ale libertății.

Pentru că, în cele din urmă, nu suntem judecați după cât am spus despre adevăr, ci după cât am rămas în el.

† Ioan Casian

Episcopul Ortodox Român al Canadei

Soborul Sfinților 12 Apostoli și Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț

30 iunie 2026