Întru Hristos, prin credință: sfințenia Bisericii și lumina icoanei

În Duminica a 21-a după Rusalii și a Părinților de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, Preasfințitul Părinte Ioan Casian a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia Sf. Cuv. Parascheva, Newmarket, provincia Ontario. Din sobor au făcut parte Preot Mihail Cristea – paroh, Preot Costel Lavrentie Gheorghe și Diacon Ștefan Cârcoană.

În omilia rostită la finalul Sfintei Liturghii, ierarhul a explicat ce înseamnă sfințenia Bisericii: „Unul dintre atributele esențiale ale Bisericii este sfințenia, însă Biserica nu este sfântă prin ea însăși, ci pentru că participă la sfințenia lui Dumnezeu. Sfințenia nu este o posesie omenească, nu este ceva ce putem dobândi și stăpâni ca pe o cunoștință sau ca pe o abilitate tehnică. Sfințenia nu este proprietatea nimănui.

Atunci când păcatul se strecoară în viața omului, chiar dacă până la un moment dat acesta a trăit în sfințenie, începe treptat să se îndepărteze de izvorul sfințeniei, care este Dumnezeu. De aceea, în limbajul duhovnicesc se vorbește adesea despre „căderea din har”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, apropiindu-te de Dumnezeu și rămânând în lumina Sa, ești îmbrăcat în harul Său. Dar în clipa în care te îndepărtezi prin păcat — prin necredință sau prin alte patimi — te îndepărtezi de fapt de sursa luminii și a harului.

Aceasta arată limpede că harul nu ne aparține. Harul lui Dumnezeu nu poate fi apropriat, nu poate fi însușit pe nedrept și nu poate fi manipulat. El este darul liber al lui Dumnezeu și lucrează în cei ce se apropie de El cu credință și curăție.

Dumnezeu nu poate fi „posedat” sau „stăpânit”. Nimeni nu-L poți cuprinde, nu-L poate cuprinde cu forța. Te poți doar apropia de El sau te poți îndepărta de El. Spunea frumos Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae că Dumnezeu nu poate fi agresat de voința omului, nu poate fi redus la măsura minții noastre și nu poate fi luat în posesie. Dumnezeu este lumină veșnică, iar omul trăiește în măsura în care rămâne în această lumină.”

Revenind la Epistola și la Evanghelia zilei, Preasfinția Sa a spus că acestea vorbesc, fiecare în felul lor, despre același adevăr: importanța credinței. „Sfântul Pavel subliniază în mod deosebit că nimic nu se poate face fără credință — nici în Biserică, nici în viața de zi cu zi. Dacă dorim să atingem un scop, trebuie mai întâi să credem că putem. Așa este și în viața spirituală: fără credință, nu există creștere duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel spune limpede: «M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. » Așadar, omul nu poate reveni la starea sa firească — aceea pe care Dumnezeu a gândit-o din veșnicie — decât trăind împreună cu Hristos și prin credință în El.

Credința este modul prin care ne ridicăm din cădere și ne apropiem din nou de viața lui Dumnezeu. Lipsa credinței înseamnă, dimpotrivă, îndepărtare de viața dumnezeiască, și de aici vin suferința și moartea, așa cum s-a întâmplat după căderea lui Adam și a Evei.

Tâlcuind Pilda semănătorului, episcopul a subliniat faptul că „adevărata credință este credința în Cuvântul lui Dumnezeu. El este semănătorul care aruncă sămânța în lume — adică cuvântul Său, care luminează viața noastră. În pilda semănătorului, Mântuitorul arată felul în care omul primește aceste cuvinte: unele semințe cad lângă drum și sunt luate de păsările cerului (imagine a diavolului care răpește cuvântul din inima celui neatent), altele cad pe piatră  (în sufletul celui care primește cuvântul cu bucurie, dar fără adâncime, și se usucă repede); altele cad între spini (adică între grijile și plăcerile lumii care înăbușă cuvântul), iar altele cad în pământ bun (în inima celui care ascultă, păstrează și rodește cu răbdare).

Așadar, dacă Sfântul Apostol Pavel ne învață necesitatea credinței drepte, Evanghelia de astăzi ne arată cauzele pentru care credința nu aduce rod și, totodată, calea prin care creșterea duhovnicească devine firească: prin ascultarea, păstrarea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne cere să fugim din lume, ci să trăim în lume într-un mod adevărat. Nu ne ia responsabilitățile — de părinte, de soț, de cetățean — ci ne dă puterea de a le trăi în lumină. Sfințenia nu se află doar în mănăstiri, ci și în sate, în orașe, în casele oamenilor. Cel mai evident și cunoscut exemplu este al celor șaisprezece sfinți și șaisprezece sfinte canonizați de Patriarhia Română în anul acesta. Mulți au fost călugări, dar nu puțini au fost oameni simpli, trăind printre oameni, în plin secol al prigoanelor comuniste. Unii au pătimit în închisori, alții s-au nevoit în păduri, alții au fost trimiși în Siberia. Și totuși, ei au rămas neclintiți în credință, devenind stâlpi ai Ortodoxiei românești.

Așadar, grija lumii este asemenea unei boli: dacă nu te ferești, te molipsești. Dacă nu te rogi, nu citești Scriptura și nu cultivi disciplina spirituală, grijile celorlalți te vor cuprinde și vei ajunge să trăiești numai pentru ele. Iar atunci viața ta se stinge încet, nu trupește, ci duhovnicește. Omul continuă să trăiască biologic, dar fără viață lăuntrică.

Credința adevărată nu se desăvârșește într-o clipă; ea se zidește încet, prin răbdare, asemenea unui pom care crește și aduce roade în anotimpul potrivit.ˮ

Referindu-se la importanța Sinodului al VII-lea Ecumenic, Preasfințitul Episcop Ioan Caisan a accentuat faptul că „icoana nu este doar o imagine, ci o mărturie a întrupării lui Hristos și o fereastră spre Împărăția Cerurilor. Sfinții Părinți spun că noi putem reprezenta în icoane partea văzută, adică trupul Mântuitorului Hristos. El rămâne Persoană dumnezeiască, însă ceea ce noi zugrăvim nu este firea Sa dumnezeiască, ci firea Sa omenească. Mântuitorul Hristos S-a arătat asemenea nouă și Se arată în continuare, căci este prezent în veșnicie cu trupul Său îndumnezeit.

De aceea, Sinodul I Ecumenic a arătat că este legitim să-L reprezentăm pe Dumnezeu după trupul omenesc, pentru că El a fost circumscris; ucenicii L-au pipăit, L-au văzut. Moise și Ilie, în schimb, nu L-au văzut pe Dumnezeu față către față, ci doar lumina Sa. Când Scriptura spune că Moise a văzut „spatele Domnului”, aceasta este o expresie care arată că omul nu poate vedea fața lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este dincolo de puterea noastră de cuprindere.

Sinodul al VII-lea Ecumenic a întemeiat pe învățătura legată de întrupare legitimitatea reprezentării nu doar a Mântuitorului, ci și a Maicii Domnului și a Sfinților. Dacă Dumnezeu S-a făcut om, a pătimit, a fost răstignit, a fost pus în mormânt și S-a arătat ucenicilor în trup, atunci este firesc să-L putem reprezenta în icoană în chipul în care S-a arătat.”

În continuare ierarhul a enumerat câteva aspecte iconografice, stabilite de către Sf. Părinți de la Sinodul al VII-lea: putem să-L reprezentăm pe Hristos pentru că a fost văzut în trup. Îl reprezentăm în limitele firii Sale omenești. Duhul Sfânt poate fi zugrăvit doar în chipul în care S-a arătat: ca porumbel sau în limbi ca de foc. Tatăl, însă, nu poate fi reprezentat în niciun chip, pentru că S-a descoperit doar prin glas și prin nor luminos.

În icoane, fiecare persoană trebuie numită. Nu există icoană fără nume. Fiecare sfânt poartă numele său, pentru că icoana nu este o imagine generică, ci o prezență reală, o imagine vizibilă a persoanei sfinte.

Totodată, reprezentările bisericești trebuiesc făcute cu mare grijă și cu respect față de teologia icoanei. O icoană nu este pictată după propria imaginație. Icoana nu este un tablou, ci o teologie în culori, o mărturisire a credinței. Ea nu are doar un rol decorativ, ci unul liturgic și pedagogic.ˮ

În continuare ierarhul a oferit Părintelui Mihai Cristea și diaconului Ștefan Cârcoană medalia centenară iar altor membri insignele centenare.

Părintele parohi Mihai Cristea a mulțumit ierarhului și a invitat pe cei prezenți la agapa frățească.   

(contribuție Maica Ana Bulgariu)