Postul Sf. Ap. Petru și Pavel

- caracterul spiritual-ascetic și apostolic al Bisericii -

- reflecții pe marginea câtorva texte din Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae -

Anul bisericesc este împărțit în mai multe răstimpuri dedicate fie bucuriei sărbătorești, fie pelerinajului prin duminicile și zilele săptămânilor curente, fie perioadelor în care creștinul se apleacă mai atent și stăruitor asupra vieții și interiorului său sufletesc dar și exteriorului său trupesc. Perioada posturilor din cursul anului bisericesc este un timp consacrat în mod particular sobrietății duhovnicești, atenției spirituale interioare, cercetării pătrunzătoare de sine a conștiinței și a felului de a fi în Biserică și în societate.

Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune: “Un teolog celebru din zilele noastre scrie undeva că noi toți purtăm o mască, de nu ne mai cunoaștem adevărata noastră față, nu ne vedem așa cum suntem. Purtăm această mască fără să ne dăm seama (...). Tocmai pentru această operă de demascare a noastră a fixat Biserica timpurile de post și pocăință (...).”[1]

Postul este o perioadă de redescoperire a propriului nostru chip, al chipului lui Dumnezeu cu care am fost înzestrați la naștere. Este chipul lui Adam cel dintâi, cel creat de Dumnezeu fără de păcat, și care trebuia prin credință și participare la harului lui Dumnezeu să crească la asemănară cu El. Păcatul neascultării însă a adus cu sine tocmai alterarea și deturnarea omului de la această creștere firească, sănătoasă și verticală înaintea lui Dumnezeu prin orbire și patimă.

Postirea, o spune Sf. Vasile cel Mare, este o condiție paradisiacă.[2] Este starea firească care își are originea în porunca lui Dumnezeu: “A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: ‘Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!’” (Facere 2, 16-17). Nepostirea lui Adam, rezultat al neascultării, aduce cu sine pierderea vederii sau contemplării lui Dumnezeu și teama și rușinea în fața goliciunii.

De aceea, revenirea la condiția de postire, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu și împlinirea nevoințele ascetice izvorâte din acestea, aduce cu sine înlăturarea măștii care a acoperit chipul lui Dumnezeu din om până la înăbușirea și sufocarea vieții lui spirituale.     

Ce înseamnă această orbire?

“Realitatea aceasta pe care n-o vedem, de care habar n-avem în viața curentă – spune Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae -, e întinăciunea noastră în păcat până peste cap. Numai când ne vedem această întinăciune, această urâciune morală, această micime sistematică, vedem și pe Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu nu-L putem vedea cât timp purtăm mască. Și, viceversa, numai când vedem pe Dumnezeu, ne vedem și adevăratul nostru chip actual. La aproprierea lui Dumnezeu, la privirea Lui – pe care trebuie s-o cerșim cu ardoare – cade masca jos.”[3]

Păcatul împiedică vederea lui Dumnezeu întrucât el aduce cu sine îndepărtarea spirituală de El și orbirea interioară sau pierderea contemplării sau vederii lui Dumnezeu ‘față către față’. Este și mai îngrijorător, ne spune marele teolog și sfânt român, faptul că omul prin această căderea în păcat și patimă este inconștient de condiția lui umană. Viața lui curentă este atât de adânc marcată de păcat și patimă până acolo încât omul nu mai este conștient de condiția sa de creatură făcută după chipul lui Dumnezeu. Doar îndepărtarea ‘întinăciunii, a urâciunii morale și micimii sistematice’ îi eliberează vederea și îl readuce pe om în condiția de a-L contempla pe Dumnezeu. Masca păcatului nostru ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu. Și doar când Îl vedem pe Dumnezeu vedem și chipul nostru adevărat dăruit de El.

Numai recâștigându-și libertatea omul se vede pe sine cu adevărat. “Numai atunci omul și-a câștigat libertatea cu adevărat – spune Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae; numai atunci, dezrobit de cele materiale, își poate contempla serios chipul făcut din adâncuri prea puțin limpezi.”[4]

Apropierea de Dumnezeu care se întâmplă în mod special în Biserică prin lucrarea ei sfințitoare prin intermediul Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine și a celorlalte lucrări și binecuvântări dumnezeiești, ne ajută să îndepărtăm masca care împiedică  contemplarea lui Dumnezeu și vederea adevăratului chip al ființei noastre umane.      

Ce aduce nou Postul Sf. Ap. Petru și Pavel față de celelalte perioade de post? 

“Apostolii  au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, și au dat mărturie despre Învierea și deci despre dumnezeirea Lui – spune același Sf. Părinte Stăniloae. (...) Apostolii nu au mărturisit și nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu și-au luat de la ei slujba aceasta, ci de la Hristos. Pe credința lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a ființei lor lucrării de a face cunoscut și de-a comunica pe Hristos s-a întemeiat și se prelungește Biserica.”[5]

Vocația Sfinților Apostoli a fost unică. Ei sunt cei care l-au cunoscut în trup pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sunt primii care au crezut în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și L-au mărturisit pe El și învierea Lui. Ei au primit această chemare de la Dumnezeu. În Epistola a doua către Corinteni Sf. Ap. Pavel spune: “De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot așa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” (2 Corinteni 11, 3). Iar Sf. Ap. și Ev. Matei, reluând cuvintele Mântuitorului, spune: “Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 17).  

Vedem de aici că vocația apostolică transmisă Bisericii conține două elemente esențiale: (1) nimeni nu poate vorbi despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu dacă nu-L are pe Duhul Sfânt, dacă nu este inspirat de lucrarea harului Său; (2) Biserica este întemeiată pe descoperirea sau revelația lui Dumnezeu în ce privește dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Caracterul apostolic al Bisericii ne aduce aminte că ea nu este o simplă instituție umană, pământească, deși este compusă din comunitatea concretă a celor ce cred. Ea are și o componentă dumnezeiască a harului care este prezent mereu și care inspiră și împlinește lucrarea ei.

Apostolii sunt prima comunitatea concretă care L-a recunoscut pe Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu, L-a mărturisit și I s-a închinat. De aceea Biserica a fost, este și va rămâne apostolică pentru că ea trebuie să rămână consistentă cu mărturia pe care a primit-o de la întemeietorii ei care sunt Sfinții Apostoli. Această mărturie este și trebuie să fie consistentă cu mărturia Duhului Sfânt despre întemeierea Bisericii, despre comunitatea primilor credincioși, care au fost Sfinții Apostoli. Mărturia din trecut, de astăzi și de mâine a Bisericii se întemeiază pe cuvântul Sfinților Apostoli. Ea se prelungește în Biserică până la sfârșitul veacurilor. 

Spune Sf. Părinte Dumitru Stăniloae: “(...) Apostolii ca temelie suprapusă fac străveziu pe Hristos ca temelie ultimă, sau de abia prin Apostoli Hristos pune o temelie adevărată Bisericii. Apostolii trimit în mod unitar la Hristos, Îl indică pe El ca piatra cea din capul unghiului; (...) Biserica este astfel apostolică, întrucât prin apostoli cunoaște ea pe Hristos în mod deplin și autentic și de la ei am moștenit credința în El și certitudinea învierii Lui.”[6]  Hristos pune adevărata temelie a Bisericii prin Sfinții Apostoli căci doar aceștia transmit deplin prin puterea lucrării Duhului Sfânt cunoașterea lui Dumnezeu în lucrarea Sa mântuitoare în Biserică. Apostolii nu pot fi despărțiți de Hristos și nici Hristos de Sfinții Apostoli. Iar aceștia împreună nu pot fi despărțiți de Biserică căci ei alcătuiesc temelia ei.

Ce înseamnă această prezență apostolică în Biserică?

Credința și învățătura despre lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos s-au păstrat în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt în cadrul succesiunii apostolice.

“Iar amândouă acestea s-au menținut în cursul existenței ei istorice (a Bisericii – n.n.) - spune tot Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae -, menținându-se ea însăși prin succesiunea apostolică a episcopatului în comuniune, sau prin harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la Cincizecime și transmis episcopatului, și de acesta, preoților și credincioșilor.”[7] Lucrarea Duhului Sfânt menține și actualizează credința și învățătura Bisericii peste veacuri. Ea este o prezență permanentă care reînnoiește umanitatea și creația.

Propovăduirea apostolică a credinței și învățăturii despre Mântuitorul Hristos rămâne normativă pentru toate timpurile.[8] “Înfățișarea apostolică a Persoanei și a operei lui Hristos, adică formularea apostolică a învățăturii Lui și a învățăturii despre El – spune Sf. Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae -, rămâne baza permanentă și neschimbată a credinței și învățăturii Bisericii, pentru că ea este redarea cea mai fidelă a acestei învățături (...). Apostolii ... redau privirea lor directă în infinitatea dumnezeiască a Persoanei Lui și în umanitatea Lui unică (...). Nici un fel de expresii din cursul istoriei Bisericii nu vor putea depăși redarea apostolică  acestei infinități și vederea apostolică autentică a ei.”[9]  Sfinții Apostoli rămân martorii direcți și cei mai apropiați temporal de Fiul lui Dumnezeu întrupat dar și cei care redau și mărturisesc cel mai autentic cele revelate de Hristos și despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mărturisirea și cunoașterea lor este constitutivă Bisericii din toate timpurile.

“Succesiunea harului e condiționată de continuitatea învățăturii, dar la rândul lui harul primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură păstrarea învățăturii apostolice – spune același mare sfânt și teolog român. (...) Biserica este astfel apostolică prin moștenirea credinței, învățăturii și harului de la Apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt. Apostolicitatea Bisericii unește istoria cu prezentul. (...) Noi intrăm într-o legătură cu Hristos cel viu și acum. Duhul lui Hristos sau harul Lui coboară și acum și de sus, la fiecare Botez, într-o continuă Cincizecime.”[10]   

Pentru ca o Biserică să rămână apostolică are nevoie de trei elemente esențiale: (1) prezența credinței vii în comunitatea credincioșilor, deci în Biserică; (2) propovăduirea credinței adevărate în conformitate cu cea pe care ne-a lăsat-o Sfinții Apostoli; (3) prezența harului Duhului Sfânt viu și lucrător de la primirea Lui la Cincizecime de către Sfinții Apostoli până astăzi și în continuare până la sfârșitul veacurilor. În Biserica cea adevărată există o continuitate a credinței celei adevărate, a învățăturii autentice și a prezenței lucrătoare a Duhului Sfânt. Cincizecimea ca eveniment devine prin lucrarea lui Dumnezeu și prin succesiune apostolică  o prezență continuă. Aceasta este Biserica cea adevărată: “Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15).

Postul Sf. Ap. Petru și Pavel este o aducere aminte și o actualizare a caracterului spiritual-ascetic și apostolic al Bisericii. Această înseamnă fidelitate în credință și în propovăduire și prezență în lucrarea vie și dătătoare de viață a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.  Postul acesta este o ocazie în plus ca mijlocul unei societăți secularizate din ce în ce mai mult să aducem speranța ascetică a credinței în Dumnezeu, să vorbim despre adevărata identitate și despre adevăratul chip pe care Dumnezeu ni le dăruiește fiecăruia în fiecare generație și pe care așteaptă să le împlinim prin vocația asemănării cu El. Postul este un timp al mărturisirii valorilor noastre creștinești - dragostea, bunătatea, îngăduința, răbdarea, caritatea, iertarea etc. Toate acestea fac parte din veșmântul cu care Dumnezeu așteaptă să ne îmbrăcăm și prin care ne vom asemăna din ce în ce mai mult cu Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Postul este de asemenea un timp al adâncirii experienței noastre în Duhul Sfânt. Aceasta ne va dărui putere și îndrăzneală să continuăm într-o lume plină de neorânduială, violență, minciună și dorință de putere. Experiența lucrării Duhului Sfânt în viața noastră ne va face cetate nebiruită în mod personal sau ca și comunitate.

Sf. Ap. Pavel spune: “Darurile sunt felurite, dar același Duh. Și felurite slujiri sunt, dar același Domn. Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în toți” (2 Corinteni 12, 4-6). Lucrarea Duhului Sfânt este cea care rânduiește toate în Biserică și aduce toate la unitate întru același Domn și Dumnezeu.

Fie ca Postul Sf. Ap. Petru și Pavel să fie unul al adâncirii în contemplarea și trăirea în chip apostolic a vieții noastre în Biserică și societate.  

† Ioan Casian

Episcopul Ortodox Român al Canadei

Postul Sf. Ap. Petru și Pavel, 2025

[1] Timp de post și de pocăință în Dumitru Stăniloae. Cultură și duhovnicie (Opere complete 2). Ed. Basilica, București 2012, p. 46

[2] “Postul este la fel de vechi ca omenirea: a fost instituit în rai. A fost prima poruncă pe care a primit-o Adam.” în Sf. Vasile cel Mare. Despre post și sărbători. Ed. St. Vladimir’s Seminary Press, Yonkers, New York 2013, p. 57

[3] Timp de post și de pocăință, p. 46

[4] Idem p. 47

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică (vol. 2 / ed. a 3-a). EIBMBOR, București 2003, p. 301

[6] Idem p. 303

[7] Ibidem

[8] Idem p. 306

[9] Idem p. 306-307

[10] Idem p. 308-309