Sf. M. Mc. Dumitrie Izvorâtorul de Mir sărbătorit

în comunitatea românească din Richmond Hill/Toronto 

În duminica a 23-a după Rusalii Preasfințitul Episcop Ioan Casian a efectuat o vizită pastorală în Parohia cu hramurile Sf. M. Mc Dimitrie și Sf. Ier. Vasile, Grigore și Ioan din Richmond Hill/Toronto.

Sărbătoarea a început în ajun cu săvârșirea slujbei Sfântului Maslu la care au participat alături de ierarhul Canadei Pr. Viorel Țencaliuc – paroh și protop, Pr. Mihai Cristea, Pr. Eugen Revencu, Pr. Petre Busuioc, Pr. Lucian Azoiței, Pr. Emanuel Țencaliuc și Ierom. Policarp Athenagoras.

A doua zi sărbătoarea a continuat cu slujba Sfintei Liturghii. La sfârșitul ei PS Episcop Ioan Casian a vorbit despre semnificația celor două pericope citite din Apostol și Evanghelie:

“În cuvântul său Sf. Ap. Pavel ne învață ce înseamnă mântuirea, cum se poate obține și cărei persoane i-o datorăm. Este important să reținem acest pasaj din Sfânta Scriptură pentru că el sintetizează, în câteva cuvinte, ceea ce noi trăim în Biserică. El ne face să înțelegem în mod autentic și concret cui datorăm lucrarea care se întâmplă în Biserică. Sf. Ap. Pavel spune: ‘în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu’. Ceea ce trăim noi în Biserică, au trăit Sf. Apostoli și vor trăi toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, este darul lui Dumnezeu. Nu ne datorăm nouă această lucrare. Sf. Ap. Pavel a înțeles devreme acest lucru. Dacă ne amintim, el a fost un persecutor al Bisericii din timpul său. El mergea cu scrisoare către Damasc ca să îi persecute pe creștini, care la timpul respectiv erau considerați o sectă iudaică. El înțelege repede că în întâlnirea lui cu Dumnezeu pe drumul Damascului, nu are absolut nici un merit. Când cade la pământ, el aude cuvintele: ‘Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă’, își pierde vederea și rămâne orb până la momentul botezului de către Anania, la care a fost trimis tot de aceeași voce care i s-a arătat atunci în lumină. Pavel întreabă: ‘Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești.’ El înțelege acum împotriva cărui plan mergea. Din întâlnirea și dialogul între Pavel și Hristos înțelegem că Pavel se înverșuna împotriva planului lui Dumnezeu, plan care îl depășea pe el și pe noi toți. Pavel reprimește vederea în momentul botezului în cetatea Damascului de la Anania. Atunci îi cad solzii de pe ochi și începe să vadă. Îi vor trebui câțiva ani să mediteze la aceasta. Întoarcerea lui se produce, dar sunt câțiva ani pe care îi va petrece oarecum mai departe de tumultul lumii pe care o frecventase, tocmai pentru a medita, a înțelege mai bine, a cerceta Scripturile, a adânci experiența întâlnirii cu Dumnezeu, pentru ca după aceea să-l vedem ca cel care va reveni cu atâta putere în propovăduirea lui, fie către confrații lui iudei, fie către popoarele păgâne. (…)

Atunci când mintea noastră este întunecată, când răutatea este în inima noastră, nu putem să fim buni față de ceilalți, nu putem avea un comportament așezat, duhovnicesc, bun și cu dragoste. Ce este în inima și mintea ta, aceasta va fi și în gesturile, în faptele și în întreaga ta viață. Nu se pot face două lucruri, pentru că mintea va fi mereu determinată de ce este în inimă. De aceea avem nevoie să așezăm pacea, buna rânduială, buna așezare a gândirii, a vieții noastre atât în inimă, cât și în minte.”

Credința este un act de libertate și curaj duhovnicesc care are rolul de elibera omul de patimi și păcat:

“Sf. Ap. Pavel spune limpede în Apostolul de azi că mântuirea vine prin har, adică prin darul lui Dumnezeu. Apoi, prin credință intrăm în lucrarea aceasta a harului de mântuire. În momentul în care nu avem credința care să adere la lucrarea lui Dumnezeu, nu putem participa la ea. El nu ne obligă. Credința este un act de libertate, în care îți pui nădejdea în cuvântul lui Dumnezeu, că El este mai puternic decât toate lucrurile care se întâmplă în lumea asta. Este cu adevărat un act de curaj și libertate, pentru că omul este supus constant păcatului și dinamicii răutății, a conflictului. Dacă ne uităm la toate conflictele din aceste zile din toate colțurile lumii, vedem că toate vorbesc despre plinătatea inimii noastre: răutatea, contradicțiile, patima, dușmănia, dorința de putere, de asuprire și de înavuțire, nedreptatea etc. Acestea sunt lucruri care vorbesc despre noi și despre societatea pe care am clădit-o. Dar Mântuitorul Hristos ne spune că două sunt rânduielile sau legile care stau la baza unei societăți bine rânduite: dragostea către Dumnezeu și dragostea către aproapele. Fără acestea nu poate exista o societate așezată, bine rânduită și curată. Conflictele manifestă tocmai această problematică a societății care nu are, de cele mai multe ori, în centrul ei preocuparea pentru dragostea de Dumnezeu și pentru relația cu aproapele.

Tot Sf. Ap. Pavel spune: ‘suntem zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune’. Aceasta înseamnă că Dumnezeu când ne-a gândit în veșnicia Sa și ne-a creat în Rai, ne-a creat ctitorindu-ne pentru fapte bune. Faptele bune sunt cele care ne definesc pe noi. Ele sunt cele care descriu cel mai bine natura noastră omenească.”

Spre deosebire de oameni care neagă existența lui Dumnezeu fiind nevăzut, demonul care Îi vorbește Mântuitorului nu are nici o îndoială asupra identității Lui:

“Când s-a apropiat de Mântuitorul, demonul a început să strige: ‘Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!’ Întreg dialogul dintre Iisus și demonizat revelează foarte bine ceea ce demonul înțelege foarte clar: el știe foarte bine cu Cine vorbește. Nu spune  ‘Ce ai cu mine, Iisuse?’, în general, ci Îl definește foarte limpede  ‘Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt’. Este ceea ce noi mărturisim în Crez: Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care a apărut între oameni după trup, dar este în dumnezeirea Sa Fiul lui Dumnezeu. Hristos a venit în trup pentru a putea face legătura cu trupul nostru, cu persoana noastră și să ne mântuiască. După dumnezeire este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime – Fiul. Iată cum demonii știu foarte bine cu cine vorbesc.”

În minunea care se întâmplă cu cel demonizat Hristos arată răutatea demonilor: 

“ Când puterea lui Dumnezeu îi izgonește pe acești demoni, ei cer să nu fie goniți în adânc, în iad, ci să-i trimită în turma de porci care păștea în zonă. Mântuitorul le permite acest lucru pentru a arăta cât de rău este demonul și cât de puternică este lucrarea sa și cât de ocrotitoare era puterea lui Dumnezeu chiar și în cel demonizat, să-l apere să nu facă ceea ce porcii au făcut (s-au aruncat în mare și s-au înecat). Dumnezeu îi purta de grijă și celui demonizat, pentru că demonii ar fi putut să îl ducă la moarte. Dumnezeu îl păstrează în această condiție în care, din păcate, el intrase, pentru a veni și momentul în care îl va și putea elibera. Abia când a venit Mântuitorul Hristos și i-a certat pe demoni, abia atunci omul acesta este eliberat complet.”

Omul eliberat de sub stăpânirea celui rău și vindecat revine la armonia și normalitatea interioară. El devine apostol al lui Dumnezeu:

“ Când se întorc cu toții din cetate la Mântuitorul ca să Îl cunoască și să vadă cele ce se întâmplă, îl văd pe fostul demonizat ‘îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus’. Omul când este curățit de patimi sau, mai ales, de puterea celui rău, își revine în sine. Omul care nu îl are pe Dumnezeu în el, trăiește în afară de sine. El nu își trăiește viața proprie, ci trăiește ceea ce are în minte sau trăiește din patimi, dar nu este așezat în sine însuși. Omul acesta revine printre contemporanii săi. Este îmbrăcat, are mintea întreagă – căci atunci când suferim de patimi, de stăpânirea celui rău, mintea noastră nu este acolo unde ar trebui să fie. Demonizatul vindecat stă la picioarele Mântuitorului Hristos, care arată faptul că intrase în rânduiala ascultării. Oamenii din cetate, văzând ce s-a întâmplat, că Mântuitorul a reușit să îl vindece pe cel bolnav, să îl alunge pe demon, s-au înspăimântat; mai întâi probabil de paguba pe care au avut-o datorită înecării turmei de porci, dar și văzând că acel om atât de înspăimântător pentru toți, care fuse demonizat, devine un om așezat, îmbrăcat, liniștit, ca unul dintre ei. Astfel, își dau seama de marea putere a Mântuitorului Hristos, și probabil încep să înțeleagă că Omul pe care îl au în față este mult mai mult decât ceea ce credeau ei că este și Îl roagă să plece din ținuturile lor. La plecare, cel care fusese vindecat și care a simțit cel mai bine efectele vindecării și eliberarea de suferința provocată de demoni, îi cere Mântuitorului să rămână, însă aude aceste cuvinte de la El: ‘Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.’ Hristos îl face pe fostul bolnav apostol al lui Dumnezeu.”

Eliberarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor este un gest liber al bunătății și dragostei lui Hristos. El arată caracterul haric, complet liber, al eliberării și mântuirii omului:

“ Evanghelia ne dovedește ceea ce Sf. Ap. Pavel spune în Epistola sa: ‘în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi este darul lui Dumnezeu’ . Eliberarea aceasta a omului bolnav nu se datorează nici credinței mulțimilor, nici credinței lui, nici măcar unei cereri. Mântuitorul operează singur, știind suferința omului acestuia și faptul că exemplul lui va fi relevant pentru mulți din cei care au văzut minunea. Eliberarea acestui om este făcută datorită preștiinței Mântuitorului Hristos și suferinței pe care o vedea. Este gestul liber, simplu a Fiului lui Dumnezeu care dorește să elibereze creatura Sa de suferința cumplită la care era supusă.

Să ne bucurăm de fiecare dată când venim la biserică și auzim aceste exemple, deoarece acestea ne întăresc în credință și ne dau certitudinea că, venind aici, primim în mod gratuit darul Sfântului Duh pentru ‘mila și pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi’. Datorită iubirii Sale nemărginite, ne dăruiește din marea Sa milostivire mântuirea, eliberarea, pe care putem să o primi sau nu. Acesta este actul de libertate al nostru: putem să primi sau să refuzăm darul Sfântului Duhul, doar că refuzul înseamnă continuarea suferinței, opresiunea răului și lipsa libertății.”

În continuare Părintele Viorel Țencaliuc a mulțumit ierarhului pentru vizită și celor prezenți pentru participare iar ierarhul i-a binecuvântat pe cei prezenți.

Agapa frățească pregătită cu multă măiestrie de comitetul de doamne a încheiat sărbătoarea plină de bucurie a comunității din Richmond Hill/ Toronto.