Înălțarea Domnului – sărbătoare a bucuriei și demnității firii noastre omenești
Joi 25 mai, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, s-a prăznuit sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos și Ziua Eroilor, sărbătoare națională a poporului român. Preasfințitul Episcop Ioan Casian a slujit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală Sfântul Gheorghe din Saint-Hubert. În cursul slujbei au fost pomeniți români căzuți pe câmpurile de luptă.
În omilia rostită a sfârșitul slujbei ierarhul a spus: “Sf. Roman Melodul vorbește într-unul din imnele sale dedicate Înălțării Domnului de faptul că ceea ce efectiv se înalță la ceruri este natura noastră omenească prin persoana Mântuitorului Hristos. El insistă și subliniază înțelegerea Bisericii în acest sesn. Fiul lui Dumnezeu coborând din ceruri niciodată nu s-a desprins de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt. Niciodată El nu a părăsit sânul Treimii. Dar în același timp a fost și cu noi prezent în mod spațial și temporal prin întrupare și a locuit printre noi. Limitele noastre spațiale și temporale nu se aplică dumnezeirii. Ceea ce dumnezeirea este și face nu este comparabil cu ceea ce noi facem ca oameni care avem un început și un sfârșit. Este adevărat că vom trăi veșnic în Împărăția cerurilor dar acum noi experimentăm trăirea fundamentală a limitei și care limită este desființată de Învierea Mântuitorului. Ea este singura care ne eliberează de naștere și moarte.
Învierea și Înălțarea Domnului sunt extraordinare spune Sf. Beda Venerabilul pentru că ele deschid poarta Împărăției cerurilor pentru neamul omenesc. Ele ne deschid din nou perspectiva veșniciei. Pentru a deschide umanitatea noastră spre veșnicie Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de a se înrădăcina în temporalitate ca om, de a se înrădăcina în umanitate noastră pentru ca aceasta să poată fi îndreptată spre veșnicie.”
Vorbind despre rolul Mântuitorului Hristos Preasfinția Sa a spus: “Dincolo de felul în care lucrează Dumnezeu prin mărimea, puterea și lucrarea Sa care depășește puterile și capacitatea noastră de înțelegere și cuprindere, felul Lui de acționa în istorie este armonic și conform cu felul nostru fundamental de a fi și de a acționa. Fără ca umanitatea noastră să fie ancorată în Dumnezeu pentru a fi adusă la lumina veșniciei, ea nu ar fi putut fi adusă aproape de Dumnezeu. Cum omul a fost creat pentru Rai și pentru Împărăția cerurilor, ea trebuia readusă, ridicată, la această stare îndumnezeită. A existat prooroci, regi, împărați, drepți, patriarhi, judecători dar nici unul nu a putut aduce această umanitate cu de la sine putere la acest nivel al îndumnezeirii și la realitatea întâlnirii cu Dumnezeu. Singura soluție era ca Însuși Dumnezeu prin Fiul Său să coboare în istorie, să se întrupeze, să se îmbrace și să se unească într-un mod de neînțeles cu umanitatea noastră.
Sinodul al 4-lea Ecumenic vorbește despre felul în care s-a produs unirea între firea dumnezeiască și cea omenească în Hristos dar sunt cuvinte care nu explică în totalitate adâncimea tainei. Ele definesc sau circumscriu felul în care înțeleg Sfinții Părinți de la Sinodul al 4-lea Ecumenic că s-a întâmplat această taină. În adâncimea ei nimeni nu va putea exprima deplin taina aceasta insondabilă.
Îmbrăcându-se în umanitatea noastră și transfigurând-o din interior pentru intermediu energiilor necreate, a harului care izvora din persoana Sa dumnezeiască, mai departe Hristos arată ucenicilor prin vindecări, prin cuvântul cu putere multă, prin învieri pe timpul vieții Lui că iată Cel pe care Îl au în față cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu, Proorocul, Mesia Cel făgăduit din tipurile străvechi. Iată că istoria ajunge în punctul în care Dumnezeu consideră că timpul este împlinit pentru trimiterea Fiului Său pentru a ridica umanitatea din căderea ei la nivelul la care fusese destinată prin vocație din veșnicie.
Hristos după înviere a rămas cu ucenicii 40 de zile arătându-li-se pentru a dovedi că cuvintele Sale prevestitoare dinainte de moarte sunt adevărate și cu acest trup transfigurat de după moarte dar real se va înălța la ceruri și va ședea pe tronul slavei.”
În continuare Preasfințitul Părinte Ioan Casian a subliniat de ce este importantă această sărbătoare:
“De ce este importantă această sărbătoare? Pentru că primul gând al omului la cuvântul despărțire, înălțare, plecare este tristețea pentru că despărțirea înseamnă o absență. Ori Mântuitorul Hristos spune că tocmai această ‘absență’ prin ridicarea la ceruri asigură în continuare prezența Lui în sânul umanității noastre. Pentru că doar această înălțare la ceruri cu trupul va permite trimiterea Duhului Sfânt care va face reală prezența lucrării lui Dumnezeu în lume în vederea ctitoririi Bisericii și reclădirii omului. Deci urcarea lui Hristos cu trupul la ceruri nu este decât o etapă pe care noi oamenii trebuie să o trăim cu bucurie și cu multă recunoștință. Pentru că dacă existăm astăzi ca Biserică și putem să săvârșim Sfânta Liturghie prin consacrarea pâinii și vinului ca daruri ale credincioșilor în Trupul și Sângele Domnului, aceasta se face doar datorită faptului că Mântuitorul Hristos s-a urcat cu trupul la ceruri. De aceea această sărbătoare este o sărbătoare a bucuriei, a transfigurării, a luminii. Umanitatea noastră suferise atâta prin cădere. Ea este preluată din Fecioara Maria de către Mântuitorul și transfigurată pe timpul vieții prin unire cu firea dumnezeiască și înălțată la ceruri și ridicată pe tronul slavei și în felul acesta reasigurată perspectiva vieții de veci pentru că despre aceasta este vorba în Biserică. ”
Ierarhul a încheiat omilia spunând: “Sărbătorea Înălțării este o sărbătoare a demnității umanității noastre care a fost ridicată din nou la Dumnezeu.
Este și momentul în care ne aducem aminte de eroii neamului românesc care au pătimit și au suferit pe câmpurile de luptă în diferite momente ale istoriei neamului nostru pentru ca noi să existăm astăzi ca neam și ca țară, și să ne bucură și noi de libertatea și de viața pe care o trăim astăzi. De aceea le suntem recunoscători, de aceea i-am pomenit astăzi iar acolo unde sunt monumente ridicate în cinstea lor, slujitorii Bisericii și credincioșii merg pentru a se ruga pentru odihna sufletelor lor în Dumnezeu și a-i pomeni și a le aduce recunoștință pentru jertfa lor.”
La sfârșit ierarhul a binecuvântat pe cei prezenți.
