An nou bisericesc

            Anul bisericesc este un timp și un spațiu destinat să ne apropie mai mult de Dumnezeu, de noi înșine și de ceilalți, de aproapele. “Timpul și spațiul – spune Părintele Stăniloae - ne sunt date ca drum inevitabil spre eternitatea și infinitatea vieții în Dumnezeu și deci nu ne putem dispensa de ele ca daruri ale lui Dumnezeu.”[1]

            Timpul și spațiul, cele două aripi ale anului bisericesc, au o vocație care se împlinește în Dumnezeu. Anul bisericesc este o realitate care își are finalitatea în plinătatea vieții noastre în Dumnezeu. Vocația vieții omului este una de participare la eternitatea sau veșnicia lui Dumnezeu și la infinitatea Lui.

            Dincolo de aparența lor evolutivă, timpul și spațiul anului bisericesc sunt daruri ale lui Dumnezeu către oameni. Ele nu sunt elemente ale unui parcurs secular, imanent, desprins de lucrarea harului lui Dumnezeu. Ele sunt elementele unui ansamblu care îi dau posibilitatea omului să își atingă scopul – adică a realiza chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

            Părintele Stăniloae spune: “Timpul este ... mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihna în eternitatea Sa”[2] iar “spațiul e forma relației între Dumnezeu cel supraspațial și infinit și între persoanele finite, forma care face posibilă mișcarea lor între ele, dar prin aceasta, și spre Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit în afara comuniunii cu alte persoane.”[3] Aceasta înseamnă că cele două – timpul și spațiul – sunt purtătoare de sens dumnezeiesc. Prin ele Dumnezeu îl chemă pe om să lucreze apropierea de El și de aproapele.

            “Dacă timpul e durată între apelul la iubire al lui Dumnezeu și răspunsul uman, - spune Părintele Stăniloae - spațiul este distanța care e legată de această durată. Amândouă reprezintă o distanță a lumii de Dumnezeu, dar în același timp amândouă îi sunt date de Dumnezeu ca o distanță ce trebuie depășită.”[4]

            Timpul și spațiul nu sunt niște realități nesemnificante. Ele au în însăși constituția lor dinamica sau împlinirea în Dumnezeu prin iubire. Ele ne arată în același timp frumusețea și distincția creației lui Dumnezeu ca un vis-à-vis în care Dumnezeu contemplă ca într-o oglindă frumusețea, noblețea și generozitate actului său creator.    

            Primul gest de iubire este cel al lui Dumnezeu care Îl trimite pe Fiul Său printre noi spre mântuire: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați, și să vestesc anul plăcut Domnului. Și închizând cartea și dând-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor erau ațintiți asupra Lui. Și El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 18-21). Făgăduința trimiterii lui Mesia se împlinește. Temeiul istoric al mântuirii noastre se înfăptuiește.

            Al doilea pas este răspunsul omului prin credință la dragostea arătată de Dumnezeu. Este răspunsul iubitor al omului către Dumnezeu. Acest răspuns este viața de sfințenie asumată liber prin credință în Biserică. La acest drum suntem invitați la fiecare început de an bisericesc, drum pe care Hristos ca om l-a împlinit mai întâi, iar noi urmându-I ca ucenici asemeni sfinților din toate timpurile.

            Anul nou bisericesc să ne dăruiască tuturor har, binecuvântare și înțelepciune ca prin credință și stăruință să putem transfigura spațiul și timpul în semne ale pașilor lui Dumnezeu printre noi.

 +Ioan Casian 

_______

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1). Ed. IBMBOR: București 2003,  p. 210

[2] Ibidem p. 184

[3] Ibidem p. 205-206

[4] Ibidem p. 208