Pogorârea Duhului Sfânt

loc eclesial peren al refacerii comuniunii adevărate, curate și iubitoare

cu Dumnezeu și cu oamenii

Comuniunea pentru noi oamenii este un lucru fundamental. Omul nu poate trăi fără a fi în comuniune. Deși așezat în Rai de Dumnezeu și contemplând și numind creaturile lui Dumnezeu, totuși Adam nu găsește pe cineva pe măsura lui. De aceea Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu aduce somn greu peste Adam și face din coasta lui femeie. Adam în sfârșit găsește pe cineva – Eva – de care se poate bucura și cu care dorește să fie în comuniune. Dar ce înseamnă a fi în comuniune? Orice tip de relație înseamnă comuniune?

Părintele Stăniloae ne oferă un răspuns: “Numai Duhul Sfânt – spune el - face pe om capabil de comuniune, fie cu Dumnezeu, fie cu semenii, dacă prin comuniune înțelegem o legătură între persoană și persoană lipsită de orice egoism și interes, constând numai din iubire, din uitare de sine. Toate relațiile naturale dintre oameni, oricât ar fi de necesare pentru ființa și existența omului, sunt dominare de egoism.”[1]

În înțelegerea Părintelui Stăniloae nu orice relație, legătură, cu cineva este și un act de comuniune. Comuniunea are niște exigențe. Comuniunea este o legătură liber consimțită născută din dragoste. Nu putem fi în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii dacă suntem dominați de egoism și interes. A fi în comuniune presupune a pune ceva împreună de bunăvoie; a se regăsi în niște valori comune sau complementare care creează și fundamentează această unitate și comuniune.

“Însăși ideea de comuniune, care este specific creștină – continuă Părintele Stăniloae - s-a descoperit azi tuturor oamenilor, că este singura soluție posibilă pentru toate suferințele sociale. Nici liberalismul egoist, nici colectivismul anulator de persoană nu sunt o soluție fericită.”[2] 

Pentru marele teolog român, comuniunea nu poate fi decât creștină. Ea ca și comuniune adevărată, curată și iubitoare nu poate fi prezentă autentic decât în creștinism. Și aceasta pentru că lucrarea curățitoare a Duhului Sfânt reclădește din temelii etosul nostru uman după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care presupune teandria omului cu Dumnezeu. Comuniunea este calea de mijloc cea adevărată care traversează prin mijlocul a două extreme: spiritul liberal care caută doar interesul propriu, generând lupta dintre persoane și cel colectivist care asfixiază persoana prin greutatea uniformității artificiale a colectivității care nu tolerează nici o diferență. Creștinismul este forma umană și societală de trăire care îmbină existența și creativitatea individuală specifică fiecărei persoane primită ca dar specific, unic și inconfundabil de la Dumnezeu cu nevoia de armonie și integrare simfonică cu celelalte persoane într-o unitate după chipul celei dumnezeiești. Acest echilibru aduce bucuria împlinirii și o funcționare sănătoasă a unei societăți.

“Dar comuniunea nu este o stare care să poată fi creată cu legi, cu arme și cu speculații orgolioase – spune teologul român. Ea nu poate fi realizată decât prin darul Duhului Sfânt, pentru primirea căruia omul nu se poate pregăti altfel decât prin credința și smerenie.”[3]

Comuniunea este o stare liber consimțită. Libertatea este o caracteristică principală a comuniunii. Pentru a putea fi realizată. Sunt necesare două condiții: credința și smerenia. Nu poți primi pe Duhul Sfânt dacă nu ai credință în Dumnezeu pentru că El Însuși est un dar al lui Dumnezeu. Prin smerenie interesul și egoismul propriu sunt diminuate sau eliminate. Prin smerenie uit de mine în favoarea celui sau celor din fața mea.

Biserica ne învață că avem nevoie de ambele dimensiuni ale omului care nu trebuie eliminate: cea personală, individuală, caracteristică fiecăruia, care aduce bogăție, dinamică și noutate în comunitate; cea comunitară care unifică totul într-un ansamblu armonios, amplu, care depășește sinele individual al fiecăruia reflectând bogăția nemăsurată a harismelor și plinătății Duhului Sfânt.

“Astfel, - spune Părintele Stăniloae - Duhul Sfânt coborât peste apostoli la zece zile după înălțarea Domnului la cer, este Duhul Lui, Duhul dumnezeiesc, în toată actualitatea puterilor Lui, prin El fiind cu mult mai aproape, în mod real mai aproape, ca în timpul vieții Sale pământești, însuși Iisus Hristos. Puterea Duhului Sfânt, care este nedespărțită de prezența lui Iisus Hristos, a înflăcărat și înflăcărează în toate timpurile curajul slujitorului Domnului de a-L propovădui.”[4]

Prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli și peste întreaga Biserica, El care este Duhul lui Hristos ne împărtășește din lucrarea Lui mântuitoare nouă oamenilor, făcându-ni-L mai intim nouă pe Hristos decât era El Însuși față de ucenicii Săi pe timpul vieții pământești. Există o reciprocitate și o legătură nedespărțită între Hristos și Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu întrupat împlinește răscumpărarea firii noastre omenești în Persoana Sa dumnezeiască, iar din harul dobândit de El pentru noi, în Duhul Sfânt ne împărtășește nouă această lucrare dătătoare de viață și mântuitoare în Biserică. Prin lucrarea Duhului Sfânt dobândim o mai mare intimitate cu Dumnezeu, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Lucrarea lui Hristos ne este împărtășită în Duhul Sfânt ca temelie a reînnoirii vieții noastre în Dumnezeu. Prezența Duhului Sfânt presupune lucrarea mântuitoare a lui Hristos iar prezența lui Hristos presupune lucrarea sfințitoare, transfiguratoare și îndumnezeitoare a Duhului Sfânt.

“Sărbătoarea Rusaliilor – spune Părintele Stăniloae - e legată de amintirea pogorârii Duhului Sfânt peste lumea de pe pământ. Ea e desăvârșirea Crăciunului și a Paștilor, a Nașterii și a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Dar mai mult decât Paștile, Rusaliile sunt sărbătoarea unui eveniment continuu: a prezenței permanente a Duhului Sfânt în lume și a revărsării darurilor Sale peste tot cel ce vrea să le primească. Rusaliile sunt momentul în care conștiința noastră trebuie să-și dea seama pe deplin de realitatea continuă a acestui fapt, să se umple întreagă de el.”[5] 

Există o legătură intrinsecă profundă între marile sărbători sau evenimente ale Bisericii. Nașterea Domnului și Învierea Lui se regăsesc în sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt. Fiecare dintre ele sunt etapele pregătitoare pentru următoarea iar ultima le recapitulează pe toate. Ele toate sunt îndreptate în același sens, acela al mântuirii și îndumnezeirii omului.

Dacă evenimentele acestea sunt punctuale prin timpul în care sunt marcate, ele reprezintă în sine o lucrare permanentă. Biserica trăiește o permanentă pogorâre a Duhului Sfânt. Ea trăiește o permanentă revărsare a Duhului Sfânt care ne împărtășește harul mântuitor al Domnului Hristos. Biserica și credinciosul trăiesc deplin abia în momentul în care înțeleg că lucrarea Duhului Sfânt este o prezență permanentă, lucrând teandric, spre desăvârșirea omului prin împlinirea chipului lui Dumnezeu în el.

Biserica este o permanentă Cincizecime, adică o continuă lucrare de primire a Duhului Sfânt, o continuă epicleză sau invocare a Duhului Sfânt spre a lucra în noi și printre noi o mai profundă comuniune.     

+Ioan Casian

Rusalii, 2021   

 __________

[1] Dumitru Stăniloae. Cultură și duhovnicie. Opere complete (vol. 2). Ed. Basilica: București 2012, p 780

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem vol. 3, p 397

[5] Ibidem vol. 1, p 248