Sfânta Cruce – Tronul nevăzut al lui Dumnezeu
Sfânta Cruce este sărbătorită de trei ori în fiecare an ecleziastic: în a treia duminică a postului mare, la 1 august, de Scoaterea Sfintei Cruci, și pe 14 septembrie, la Înălțarea Crucii. În timpul postului mare, crucea este semnul postului, al pocăinței și al progresului spiritual către Patimile și Învierea lui Hristos. În Evanghelia acelei duminici este clar afirmat de Hristos însuși: „Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Cea de-a doua sărbătoare are o semnificație mai puțin teologică și liturgică și nu se mai practică astăzi în parohii. Ea se referă la tradiția procesiunii cu Lemnul Sfintei Cruci a lui Hristos în Bizanțul antic, în prima zi a lunii august. La acea vreme, în prima zi a postului Maicii Domnului, un fragment din Sfânta Cruce, care era păstrat în cel mai sigur loc al imperiului, în palatul imperial alături de tezaur, era purtat în procesiune de la palat la Hagia Sophia.
În septembrie, însă, în această săptămână, sărbătorim Sfânta Cruce sub un aspect special, cu un alt accent, anume ca semn al biruinței, al victoriei lui Hristos asupra morții, atât fizice cât și spirituale. Acum celebrăm semnul dumnezeiesc pe care Hristos l-a ales ca instrument al morții Sale. Învingând moartea, El dăruiește acest instrument omenirii ca un semn etern al victoriei asupra morții, însă, de acum, încărcat cu o forță spirituală purificatoare și mântuitoare. Prin Cruce, Hristos ne oferă o nouă forță vitală, după cum se afirmă într-o stihiră din vecernia sărbătorii: „Crucea înălțându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată patima Celui ce S-a înălțat pe ea; căci întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâți i-a înviat și i-a înfrumusețat, și în ceruri a locui i-a învrednicit ca un milostiv, pentru mulțimea bunătății Sale.”
Forța vitală pe care Hristos ne-o dăruiște prin Cruce este nu numai cea care ne va învia la a doua venire a Sa, ci și cea care ne dă putere în bolile și căderile noastre din această viață, în disperări, depresii și înfrângeri. Datorită acestei minunate forțe dătătoare de viață, Crucea devine cu adevărat un nou pom al Vieții și o putere care reunește întreaga creație înapoi în Hristos. Una dintre stihirile vecerniei sărbătorii îndeamnă creația la închinarea în fața Crucii mântuitoare: „Pentru aceasta pe tine înălțată văzându-te, făptura se veselește și sărbătorește mărind pe Hristos, Cel ce prin tine a adunat cele risipite, cu bunătatea cea preaînaltă.”
Această teologie a Crucii biruitoare a fost dezvoltată în tradiția ortodoxă atât în primele secole cât și pornind de la un eveniment istoric. Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin, a făcut un pelerinaj la Ierusalim în jurul anului 326, pentru a se închina la Locurile Sfinte. Ea află acolo locul unde Sfântul Mormânt al lui Hristos fusese acoperit sub pământ și cere atât dezgroparea mormântului cât și construcția unei biserici care să acopere acest spațiu sfânt. Foarte probabil, cu ocazia acestui eveniment ea află cele trei cruci îngropate în apropierea mormântului.
În momentul în care Patriarhul Macarie găsește adevărata Cruce și o înălță, creștinii din Ierusalim Îl proslăvesc pe Dumnezeu. Tocmai acest moment de bucurie este sărbătorit la Înălțarea Crucii după cum, din nou, stihirile vecerniei o descriu: „Crucea înălțându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată patima Celui ce S-a înălțat pe ea”. Gestul înălțării Crucii ne invită și la un moment de reflecție asupra sensului ei. Într-adevăr, deja în primele secole creștinii credeau că a doua venire a lui Hristos, Parousia, va fi precedată de o uriașă Cruce de lumină. Vizionarii acelor timpuri au contemplat această Cruce cosmică, printre ei numărându-se și Sf. Constantin care a văzut apariția ei pe cer înaintea bătăliei de pe Podul Milvian în 312.
Creștinii au încercat, de asemenea, să afle sensul mai profund al faptului că Dumnezeu a ales ca Fiul Său să moară pe această formă și nu o alta. Reflecția lor i-a condus la ideea că forma Crucii există ca o taină înscrisă în adâncimea naturii creației. Mai întâi, într-o primă dimensiune mai profundă, descoperim acest semn misterios ca ascuns și activ în istoria omenirii, traversând istoria ca un simbol care aduce forța harului lui Dumnezeu de la patriarhii Vechiului Testament până la eschaton. Semnul crucii (litera tau sau tav din vechiul alfabet ebraic) este făcut de patriarhul Iacob în timp ce își binecuvântează copiii, de Moise atunci când desparte Marea Roșie și atunci când izvorăște miraculos apă din stâncă, precum și în Ezechiel (9,4) atunci când îngerul este trimis să facă semnul crucii pe capetele celor care vor fi mântuiți. Cu această minune din urmă, semnul devine un mister care deschide către Împărăția lui Dumnezeu, ca protecție și poartă către Împărăție.
În cele din urmă, Hristos Însuși alege să moară pe acest semn, la acea vreme cea mai umilitoare formă de pedeapsă capitală. Prin această smerenie, El își revelează, însă, și infinita bunătate și iubire către omenire și aici, în golul și vortexul acestei umilințe, se coboară cu toată dumnezeirea Sa, astfel încât Crucea Sa devine Tronul prezenței Sale. De acum, Crucea ni se dezvăluie într-o a doua dimensiune, și mai profundă. De acum, o descoperim și în lumea nevăzută în care este iarăși activă și ne transpune și pe noi, ca printr-o fereastră, în Împărăția lui Dumnezeu.
În această lume nevăzută, o descoperim ca pe Tronul de slavă al lui Dumnezeu, înconjurat de îngeri, precum Tronul ceresc. Este semnificativ de văzut că într-o idiomelă de la litia sărbătorii se spune că Crucea a devenit Tronul picioarelor lui Dumnezeu precum în Templul Vechiului Testament Arca lui Moise era scaunul picioarelor lui Dumnezeu: „Astăzi cu adevărat, cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David s-a împlinit; că iată lămurit ne închinăm scaunului preacuratelor Tale picioare, și în umbra aripilor Tale nădăjduind, întru tot Îndurate, strigăm către Tine: Să se însemneze peste noi lumina feței Tale”.
O alta stihiră a vecerniei ne-o descrie din nou înconjurată de îngeri, precum un adevărat Tron al lui Dumnezeu: „Cruce preacinstită, căreia îți stau împrejur cetele îngerești bucurându-se”. Știm cu toții că imaginea Sfintei Cruci înconjurată de îngeri nu este nouă, ci apare, de asemenea, în numeroase icoane clasice. Iată, însă, că acum iconografia și imnografia se întrepătrund ca purtătoare ale aceleiași vechi și profunde teologii.
O stihiră de la litia sărbătorii ne identifică Crucea ca axă a lumii prin care Dumnezeu lucrează mântuirea întregii omeniri desfășurate din acest punct central al universului, locul unde Hristos este răstignit, până la marginile lumii: „Lemnul vieții cu adevărat cel sădit în locul căpățânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor în mijlocul pământului, înălțat fiind astăzi, sfințește marginile lumii și se înnoiește casa Învierii. Se bucură îngerii în cer și se veselesc oamenii pe pământ, ca David strigând și zicând: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru, și vă închinați scaunului (Ebr. regel; Gr. hypopodion) picioarelor Lui, că sfânt este”.
În acest fel, teologia tradiției răsăritene ne transmite prin imne și icoane nu numai narațiunea istorică a pătimirii și răstignirii lui Hristos, ci și pe cea spirituală, anume ceea ce s-a petrecut în lumea nevăzută, acolo unde slava dumnezeiască a Tronului ceresc se coboară cu Hristos pe Cruce, iar îngerii liturghisesc în jurul ei pentru că, acum, ea este Tronul lui Dumnezeu. În vremea aceasta, Hristos, ca un Dumnezeu, se coboară apoi la iad, nu în chipul Său smerit și lipsit de slavă, ci ca Împărat al creației și Judecător al ei, cu toată slava Sa, pentru a distruge moartea și a-i salva pe Adam, Eva și drepții Vechiului Testament. Din nou, bogata imnografie a sărbătorii Înălțării Crucii ne oferă următoarea stihiră a vecerniei: „Veniți toate neamurile să ne închinăm binecuvântatului lemn, prin care s-a făcut veșnica dreptate. Căci cel ce a amăgit pe strămoșul Adam prin lemn, prin Cruce este prins; și fiind surpat, cade cu cădere cumplită, cel ce a ținut prin tiranie împărăteasca zidire. ”
De aceea, înțelegem acum la un alt nivel forța de viață care izvorăște din Cruce precum din Tronul lui Dumnezeu. Viața adevărată și forța spirituală care izvorăsc din Cruce ne sunt dăruite tocmai din acea viață abundentă a Împărăției nevăzute a Tronului lui Dumnezeu: „Luminează-ne pe noi cu strălucirea ta, Cruce purtătoare de viață; sfințește-ne cu tăria ta, preacinstită Cruce”. Să-L mărim, astfel, cu toții pe Hristos, Dumnezeul nostru, care în chip nevăzut a făcut din Cruce Tronul Său și axa lumii prin care dumnezeirea Sa a descins în lumea noastră vizibilă pentru a ne oferi în dar viața veșnică.
Pr. Dragoș Giulea - PhD
[Foto: Catedrala Sf. M. Mc. Gheorghe și Sf. Andrei Șaguna - Windsor]
