Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania
(1921 - 2011)
Predică rostită la Mănăstirea Putna
19 septembrie 2004
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Printre faptele mărețe ale Sfântului Ștefan cel Mare se numără și una mai puțin însemnată în conștiința poporenilor noștri. El a înființat multe mănăstiri și schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat și o episcopie. Și poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.
În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect și de prietenie, i-a dăruit lui Ștefan cel Mare o moșie în părțile Ciceului, o moșie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ștefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moșie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidească două biserici și să întemeieze o Eparhie. Așa a luat ființă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a așezat-o sub jurisdicția Mitropoliei de la Suceava.
Când vorbim de conștiința unității românești înainte de 1918, noi obișnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Și pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conștiință a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ștefan cel Mare. El știa că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc românește și că sunt de credință ortodoxă. Și a vrut să-i ajute să-și mențină această credință și conștiința de neam. Așa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.
Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea război mondial și întregirea României Mari. Atunci a fost reînființată Episcopia Vadului care a funcționat după aceea o vreme la Feleac. Se numea și mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ștefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea și dispariția acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înființat Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ștefan cel Mare. Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit și instalat în 1921. În primul an de păstorie, și anume în septemvrie, ca să fiu și foarte exact, la 21 septemvrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegații de ardeleni, preoți și mireni, ca să-i mulțumească Voievodului Ștefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania și pe care el, Nicolae Ivan, înaintașul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoționant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei firești, și așa se face că au venit aici foarte mulți bărbați de stat, oameni politici, învățați, demnitari, printre care și Nicolae Iorga.
Și iar au mai trecut niște ani... Și acum, după ce Ștefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, și cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veșnicie a Sfântului Ștefan cel Mare, și eu, urmașul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septemvrie, la numai două zile diferență, să viu aici în fruntea unei delegații pentru ca să-i mulțumim Sfântului Ștefan și să exprimăm recunoștința noastră prin această Sfântă Liturghie. Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulțumire. Am venit să săvârșim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruiește, să-I mulțumim și pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ștefan cel Mare. Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-ați văzut slujind împreună cu mine și slujind împreună cu Prea Sfințitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoașteți foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toți consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii școlilor teologice, ai Facultății de Teologie și ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareți și starețe, cu exarhul mănăstirilor și cu reprezentanți ai organizațiilor de tineret și de femei, cu reprezentanții instituțiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste și nu știm cum să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această zi frumoasă pe care ne-o dăruiește. Vreau să îi mulțumesc din toată inima Înalt Prea Sfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o și ne-a dat-o ca să venim astăzi și să slujim aici. Ne-am văzut aseară. Înalt Prea Sfinția sa a plecat încă de aseară în zona Vatra Dornei unde are de sfințit o biserică. A rămas să reprezinte și să slujească împreună cu noi Prea Sfințitul Episcop vicar Gherasim Putneanul, căruia de asemenea îi mulțumim pentru primire, pentru ospitalitate și pentru frăție.
Suntem, dragii mei, încă în praznicul Sfintei Cruci. Sunt sigur că, în parohiile voastre, și aici la mănăstire, vi s-a vorbit despre însemnătatea Sfintei Cruci. Nu o voi face eu astăzi. Voi aminti doar atât: că Sfânta Cruce este deopotrivă puterea și simbolul suferinței și al biruinței. Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paști dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Așa și Mântuitorul, pentru aceasta a venit, ca să ia asupră-Și, pe Cruce, păcatele noastre, ale tuturor, și să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăția lui Dumnezeu. Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind și arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem și suntem convinși că vom învia la Judecata de Apoi pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârgă înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc, se pârguiesc într-un pom. Ele sunt presentimentul și arvuna că toate celelalte se vor coace, vor veni după ele, și că întregul pom va da roada cuvenită. Așa și Iisus Hristos este numit pârga învierii noastre. Înainte de a Se înălța la cer, când le-a vestit ucenicilor acest fapt, ei s-au întristat, și le-a spus: Nu vă întristați. Mai întâi eu Mă întorc la Tatăl Meu de la Care am venit și de Care am fost trimis, iar, pe de altă parte, și pentru voi Mă înalț la cer, ca să vă pregătesc vouă locuri acolo unde vă aștept și pe voi și de unde să vi-L trimit pe Duhul Sfânt, Care va întemeia Biserica Mea. Dacă Eu nu Mă înalț la cer, Duhul Sfânt nu va veni. Și dacă nu va veni, nu veți avea nici Biserică mântuitoare. E mai bine ca Eu să plec, să Mă despart de voi, rămânând totuși întru voi. Și Iisus Hristos a rămas și este în mijlocul nostru prin Euharistie, prin Trupul și Sângele Său cu care ne cuminecăm, prin rugăciunea obștească și prin suferința din lume. Orice suferind este o întrupare a unui Hristos anonim. De aceea avem grijă de săraci, și de orfani, și de văduve, și de bolnavi, și de întemnițați, pentru că în fiecare este și trebuie să recunoaștem un Iisus Hristos. Acesta este sensul Crucii: suferință, pe de-o parte, și înviere sau biruință, pe de altă parte.
Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Și Ștefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Și-a luat-o de bună voie. Și a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ștefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, și a dus-o poporul, și fiecare în parte, până a venit biruința. Aici, moldovenii au fost binecuvântați de Dumnezeu c-a venit el, Ștefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalți, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniți voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiți voi de foame. Ștefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmițare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbușească sub jugul imperiului otoman. Ștefan a știut aceasta și și-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuți ale unui creștin. Mai întâi credința. Toată viața lui a fost plină de credință puternică, până și păcatele lui le-a pus în fața lui Dumnezeu cu umilință și cu credință: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierți, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Și pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoașteți, o învățăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conștiința credinței acestui Ștefan cel Mare și Sfânt. În același timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământești au fost mai multe și trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranței, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Știm că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, și să ridice el steagul de luptă ca să-și apere țara de dușmani și de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulțumea lui Dumnezeu cu recunoștință, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-și ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supușilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Și-a asumat păcatele noastre, și, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuși păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoși. În același timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat și nu și-a părăsit demnitatea nici atunci când alții au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu și demnitatea țării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Și aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce-i și obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în fața judecății și cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui și demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ștefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.
Ștefan cel Mare și Sfânt este bărbatul de stat desăvârșit, cel care are credință în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă și cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ștefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată dușmană otrăvită în timp ce-și apăra țara, rană pe care a purtat-o toată viața și din cauza căreia a și murit. Credeți că este simplu să porți în trupul tău o rană care scoate puroi și te doare tot timpul și te face să șchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.
Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ștefan cel Mare astăzi și pe care-l recomandăm tuturor bărbaților de stat, actuali și viitori. Să ai credință în Dumnezeu, adică credința că deasupra ta, care ești conducător de popor, există o instanță care te judecă și îți cumpănește faptele. Credința că nu este la discreția ta să faci tot ce vrei într-o țară și cu un popor, și că este o cumpănă deasupra ta care te transcende și de care trebuie să asculți. Fără această conștiință poți fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepți chiar să ai o rană în trup sau în suflet și s-o duci cu ea, de dragul țării pe care o cârmuiești și a poporului care-și pune încrederea în tine. Și să ai demnitate. Fără această demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toți ai Bisericii și ai nebisericii să și-l propună pe Sfântul Ștefan cel Mare drept model de credință, de iubire, de speranță, de smerenie și de demnitate. Așa vom birui.
Iubiții mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintașul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ținut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea așa, iar cuvintele lui sunt și cuvintele mele:
Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viața ta plină de fapte bogate și mărețe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecați și cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, și să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ți faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinței de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici și mănăstiri adăpostitoare ale credinței strămoșești ca mulțămită lui Dumnezeu că ți-a ajutat să înfrângi tătarii, leșii, turcii și pe unguri. Am venit să punem făgăduință că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinței pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părțile Ciceului pe care ți le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.
Caută din înălțimea ochiului Tău, Bunule, și revarsă darul Tău cu îmbelșugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulțămită lui Dumnezeu și lui, cel ce cu braț înalt a sporit ogoarele, satele și orașele, a întărit bisericile, a așezat mănăstirile, și în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă și de jertfă creștinească spre mărirea lui Dumnezeu și a neamului nostru românesc.
Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noștri ca exemplu al iubirii de țară și de glia strămoșească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credința în Dumnezeu, Cel care ne-a încredințat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizația și pacea pe pământul udat de lacrimile strămoșilor noștri.
Binecuvântată fie sfințenia lui Ștefan cel Mare, binecuvântați să fie cei ce cred și-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi și peste voi toți, cu al Său dar și a Sa iubire de oameni, acum și în nesfârșiții veci. Amin.
Sursa: https://www.stefancelmare.ro/Scrieri-s4-ss20.htm
Audio: https://soundcloud.com/radioot/predica-mitropolitului-bartolomeu-anania-la-putna-despre-stefan-cel-mare
